Weekend cu... ghinioane

Voi cum ați supraviețuit weekendului? Ați avut și voi parte de ghinioane sau doar eu am câștigat la "loteria cosmică a zilelor cu ghinion"? 😕
La mine, totul a început sâmbătă, într-o Bavarie sufocată de caniculă. De aproape o lună, aerul e greu de respirat. Soarele arde fără milă, presiunea ne apasă, iar termometrul pare înțepenit la 35°C. La televizor, prognozele sunt și mai îngrijorătoare: urmează 45°C. Transpirăm și ne topim, evitând cu grijă orice ieșire din încăperile climatizate. Orașul pare suspendat într-o căldură densă, sufocantă, care nu iartă nimic.
Și totuși, sâmbătă dimineață aveam programări — mi-am propus o mică împrospătare de vară. Se apropie summer party-ul organizat de firmă, iar imediat după, plec în vacanță la mare cu băieții mei.
Mă visam estivala, relaxată, cu un look proaspăt.
Prima oprire a fost salonul de manichiură-pedichiură. M-au întâmpinat vietnamezele — zâmbitoare, rapide, eficiente. În tot orașul, ele dețin monopolul pe unghii. Comunicarea? Aproape imposibilă. Ne înțelegem prin semne, zâmbete și interjecții. Din păcate.
Salonul are un display mare, iar muzica vietnameză curge, de obicei, în buclă. Pentru urechea mea, toate melodiile sună la fel — un fel de plâns cântat, cu ecou. Dar, surpriză! Tocmai când m-am așezat la pedichiură, a început Pharrell Williams. „Happy”! Mi-a venit să bat tactul cu piciorul, dar... piciorul era în cădiță, în apă. Bucuria a durat douăzeci de secunde. Una dintre fete a luat telecomanda și... adio Pharrell, bun venit lalăială. Măcar ele au fost fericite.
De obicei aleg alb-sidefiu, dar de data asta, când mi s-a arătat paletarul de shellac, am ales spontan o nuanță turcoaz translucid, delicat. Ca o amintire dintr-o vară care încă n-a început. Am arătat clar, am zâmbit, am spus „yes, this one please”. Totul părea în regulă...
Știți cum funcționează — mâna sub lampă, ele lucrează ca pe bandă rulantă. Abia la final am constatat că unghiile mele sunt... bleu intens cu sclipici. De parcă sirena Ariel mi-ar fi împrumutat coada. Nu era ce am ales, dar era ce am primit. Am înghițit în sec. Trebuie să mă suport așa cel puțin trei săptămâni — nu doar că nu e sănătos să refac tratamentul atât de des, dar nici nu-mi permit să dau din nou 85€ doar pentru o altă nuanță.
Mda... am plecat mai departe, la salonul de coafură.
Aici, monitorul uriaș merge nonstop pe muzică turcească. În Germania, saloanele de coafură par să fie sub monopol turcesc — și se simte. Muzica e omniprezentă. Nici asta nu e pe gustul meu, dar suntem educați să ne tolerăm, nu-i așa?
De patru ani merg la aceeași coafeză. Mereu atentă, empatică, profesionistă. O grecoaică simpatică, cam de aceeași vârstă cu mine. Îmi vopsește rădăcinile sau îmi face permanent, după caz. Acum i-am spus că-mi doresc să rămân blondă, dar cu o tentă discretă de roz. La tuns, doar vârfurile și puțin bretonul.
M-am lăsat pe mâna ei, cu încredere. Părul ud ascunde bine adevărul... Dar când s-a uscat, m-a luat cu leșin. Aproape jumătate din lungime dispăruse.
Culoarea? Ceva incert, care bate în roșu. Cică se va modifica de la soare (după ce acasă m-am spălat pe păr de trei ori în 12 ore, parca nuanta a devenit mai aramie...).
M-am înfuriat, dar m-am abținut. Nu am zis nimic... la ce ar fi folosit? Știam că nu poate să-mi lipească părul la loc. Am plâns acasă. Și probabil voi mai plânge vreo doi ani, până când părul va crește din nou.
Dar ghinioanele nu s-au oprit aici.
Sâmbătă seara, când soarele cobora spre asfințit, am ieșit în curte și... am mai descoperit o tragedie. Șase dintre cei mai mari și mai frumoși peștișori aurii din iaz pluteau fără viață. A fost un șoc.
Filtrul de iaz, dotat cu lampă UV, curățat regulat și în perfectă funcțiune, își făcea treaba. Dar la canicula asta, nu a fost suficient. Căldura excesivă a favorizat explozia de mătasea broaștei, care, cel mai probabil, a scăzut drastic nivelul de oxigen din apă. Am curățat cât am putut, am spălat frunză cu frunză coșulețele cu nuferi, apoi am montat o pompă suplimentară de oxigenare. Peștii rămași par să-și fi revenit. Un mic miracol.
Astăzi am fost la Dehner, singurul loc din oraș unde se vând goldfische. Cei pierduți erau de două ori mai mari decât cel mai mare exemplar disponibil acum. Unul singur! L-am luat — e oranj. Apoi am ales încă șapte mititei: trei albaștri, doi coral și doi oranj. Total: 54,92 €. O nouă mică-mare investiție.

Weekendul a fost greu — caniculă, pierderi, frustrări... Parcă toate s-au adunat deodată, ca și cum s-ar fi înțeles între ele. De ce oare? 

Dar mâine începe iulie — o lună nouă, un noroc nou... poate! Speranța, așa cum spune și proverbul, moare ultima... Sa fie o luna buna pentru toata lumea! 🍀

Duminică în mii de culori

Fie ca această ultimă duminică din iunie să fie o adevărată sărbătoare a simțurilor — să ne bucurăm de culorile care dansează în jur și de armonia formelor ce se împletesc în fiecare detaliu al zilei.
Să vedem frumusețea în nuanțele frunzelor, în curcubeul florilor, în jocul de lumini printre nori.Astăzi, să ne lăsăm învăluiți de diversitatea care ne înconjoară — în oameni, în gânduri, în frumusețea lucrurilor mici.

Să trăim o duminică plină de lumină, inspirație și bucurii în toate formele și culorile ei.
Formele care se joacă în natură — curburi blânde, linii nebănuite, petale răsfirate — sunt acolo nu doar pentru a fi privite, ci pentru a ne aminti cât de frumoasă este diversitatea.

Să fie o zi ca o simfonie de culori — nu doar în jur, ci și înlăuntrul nostru.Să simțim cum bucuria prinde contur, cum sufletul își regăsește forma între flori, lumină și tăcere.Să trăim o duminică vie, colorată și plină de sens.

Viața în alb și negru…

... ce lume tăcută ar fi!

Imaginează-ți o dimineață în care cerul uită să fie albastru, frunzele se dezbracă de verdele crud, iar soarele își uită galbenul optimist sub o pătură de nori tăcuți. Ar fi ca o poveste fără suflet, ca o inimă ce bate în gol — o lume fără emoție, un tablou fără culoare...
🎨 Culorile nu sunt doar un festin pentru retină, ci povești fără cuvinte. Ele declanșează amintiri, aprind dorințe, trezesc ecouri uitate în sufletul nostru. Fără ele, roșul nu mai strigă pasiunea, ci se estompează într-un gri mut. Vara n-ar mai fi recunoscută după explozia de galben și portocaliu, ci ar părea o amintire ștearsă dintr-un vis uitat. Emoțiile s-ar aplatiza. Rozul copilăriei s-ar dizolva în uitare, albastrul calmului s-ar pierde în apatie, iar violetul misterului și-ar închide tainele. O lume în alb și negru ar fi o simfonie fără note, o poezie fără metafore, un vis fără orizont.

🌈 Culoarea nu locuiește doar în ochi — ea pulsează în inimă. Când vedem colorat, privirea noastră dansează cu lumina, iar sufletul înflorește asemenea unei grădini răsfățate de primăvară
🎼 Fiecare culoare e o notă muzicală, iar lumina o vioară vrăjită care ne cântă stările. Roșul aprinde gândurile ca o scânteie pe hârtie, galbenul ne îmbracă în râsete ca într-un pulover cald, iar albastrul ne leagănă în vise adânci, liniștite, precum marea într-o zi fără vânt
A vedea colorat înseamnă a picta realitatea cu inima. Înseamnă să transformi banalul în magie
🌟 Lumea ne șoptește poezii prin lucruri simple. O frunză de smarald răsucindu-se în vânt. O vitrină scăldată în neon care pare o scenă de vis. O umbrelă cu buline care râde sub ploaia verii. Fiecare nuanță e o metaforă. Un curcubeu e promisiunea că miracolele nu s-au pierdut, ci doar stau cuminți în spectrul vizibil
Poate că văzul colorat e felul în care universul ne îndeamnă să credem din nou în miracole. Să o facem cu ochii larg deschiși!

E joi și e vară

Dacă s-ar putea, aș vrea să mă pierd într-o buclă temporală, să mă-nvârt la nesfârșit într-o zi de sâmbătă.
Sâmbetele sunt rotunde și blânde, au miros de pâine caldă și gust de timp care nu se grăbește. Au fantezie și o lene nobilă. Adăpostesc lumina blândă a dimineților fără alarmă și tihna clipelor care nu cer nimic.
Hm... dar astăzi e joi.
Și zilele de joi sunt lucide, fără poezie, încorsetate, strânse în pliuri de programări și griji.
„Sttt... hei, tu! Iar visezi?” — o voce joasă, catifelată, aproape șoptită, s-a strecurat spre mine ca o frunză legănată de respirația unei dimineți târzii.
M-am întors încet... Nimeni. Doar ceașca de cafea, aburindă.
„Hai, ia-mă de toartă. Meriți o pauză.” Accept provocarea și ies pe terasă ca teleghidată.
Căldura mă învăluie ca un val de miere. În aer plutește parfum de sînziene... Verdele din jur mă-mbrățișează.
Aburul din ceașcă dansează, reflexiile se joacă pe farfurioară în sclipiri moi — ca o fisură în țesătura timpului.
Par ecouri de lumină dintr-o altă lume... Poate una în care sâmbetele nu se termină niciodată.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Crini - Miercurea fara cuvinte 26/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Sânzienele – Dansul Zânelor în Lumina Solstițiului

În noaptea de Sânziene, pământul respiră altfel.
Sub cerul deschis, stelele nu mai sunt doar lumină — sunt ochi care veghează.
Aerul se sfințește cu parfumuri de flori galbene, iar iarba tremură sub pașii nevăzuți ai celor ce vin din văzduh.
Zânele nu se arată. Ele se simt.
În foșnetul frunzelor, în liniștea care nu e liniște, în visul care nu e somn.
Vin cu părul despletit, cu cununi de sânziene și cu pași care nu lasă urme.
Vin să binecuvânteze, să vindece, să vegheze.
Cine pășește desculț prin rouă în această noapte pășește în altă lume.
Cine iubește curat, fără teamă, va fi atins de har.
Cine visează sub cerul liber, va auzi numele său rostit de stele.
Sânzienele nu sunt poveste.
Sunt... ceea ce a fost înainte de cuvinte.
Sunt ce va fi, după ce tăcerea va înflori din nou.
Sunt amintirea că a fost odată o lume, în care femeia era lumină, iar natura — altar.
O lume în care zânele nu trăiau în basme, ci în poieni, în izvoare, în cântecul păsărilor.
Și dacă taci, dacă asculți cu adevărat,
le vei simți.
Dansând.
Râzând.
Șoptind numele tău.

---

Tot pe 24 iunie, se celebrează Ziua Universală a Iei. Ia este mai mult decât o haină – este povestea cusută a neamului românes, o rugăciune în fir și ac, o amintire a zânelor care odinioară umblau printre oameni.

---

Stiati ca exista o International Fairy Day? Este o zi dedicată celebrării lumii magice a zânelor și a altor creaturi mitice si se serbeaza anual pe 24 iunie. Este o ocazie pentru a onora imaginația, fantezia și poveștile care au captivat generații întregi de copii și adulți.
Scopul este de a încuraja creativitatea și de a păstra vie magia poveștilor cu zâne, spiriduși, elfi și alte ființe fantastice.
Este o zi în care ne putem reconecta cu copilăria, cu natura și cu ideea că „totul este posibil”.
Zânele sunt adesea văzute ca păzitoare ale naturii, simboluri ale bucuriei, tinereții și speranței
Deși nu se cunoaște exact cine a inițiat această zi, se crede că a fost popularizată de Jessica Galbreth, o artistă cunoscută pentru lucrările sale cu îngeri și zâne.
Zânele apar în mitologii din întreaga lume – de la Tylwyth Teg în Țara Galilor, la banshee în Irlanda, la Sânzienele românilor si până la spiritele naturii din credințele și mitologiile popoarelor indigene amazoniene.

Floarea de Sânziană

...nu e doar o plantă.
Este o stea galbenă căzută pe pământ, o șoaptă solară prinsă în tulpină subțire.
Are petale ca razele unui soare blând, răsfirate în cercuri delicate, ca niște cununii de lumină țesute de degete nevăzute.

Culoarea ei nu e galben.
E aur topit în rouă, e lumina dimineții prinsă în pânză de păianjen, e mierea și zâmbetul verii în pragul solstițiului.
Mirosul ei nu se simte cu nasul, ci cu inima — e parfumul copilăriei, tămâia câmpului, ruga nerostită a ierburilor.

Tulpina firavă pare că s-ar frânge la prima adiere, dar ascunde în ea puterea blândă a vindecării.
Este toiagul invizibil al zânelor, cu care ating fruntea celor aleși.
Unde cade o floare de Sânziană, acolo pământul își amintește că e sacru.

Când fetele o împletesc în cununi, nu fac doar un gest — ci deschid o poartă.
Când o așază pe apă, nu doar speră — ci vorbesc cu destinul.
Când o poartă în păr, nu se înfrumusețează — ci devine parte din vrajă.

Floarea de Sânziană poartă în forma ei o cruce de aur,
desenată cu grijă de soare pe obrazul pământului.
Petalele ei se deschid în patru, ca o cruce de lumină,
un semn tainic, o rugăciune vegetală,
o binecuvântare care nu se rostește, ci se înalță.

Nu e doar floare — e mir întrupat în petale,
o ofrandă galbenă, ridicată din iarbă spre cer,
o amintire că natura însăși știe să se închine.

Floarea de Sânziană nu crește.
Ea se naște dintr-un cântec vechi, dintr-un vis de vară, dintr-o promisiune a soarelui.
Și dispare tăcut, ca o zână care nu vrea să fie văzută, ci doar simțită.

În umbra lunii și a vremurilor

Aceasta nu este doar povestea unei melodii. Este povestea unei generații care a învățat să viseze în șoaptă, cu urechea lipită de radio și inima deschisă către o lume mai liberă.

Am descoperit „Moonlight Shadow” într-o epocă în care lumina muzicii internaționale pătrundea cu greu prin cortina de fier a comunismului. Erau începuturile anilor ’80, când vocile din afară erau aproape complet reduse la tăcere. Și totuși, pentru noi, adolescenții visători, exista Europa Liberă cu "Top 10" – o fereastră sonoră către o lume interzisă – și vacanțele la Marea Neagră (Costinești), unde Radio Vacanța aducea ca o briză de libertate, ecouri din topurile europene.
Mai aveam o sărbătoare aparte - noaptea de Revelion. Atunci, pentru câteva clipe, televiziunea română transmitea mesaje muzicale internaționale. Era un miracol să vezi un artist străin pe micul ecran, o apariție care ne rămânea în suflet luni întregi. Revistele Bravo, aduse pe furiș de sașii cu rude în Germania, erau comori. Se licitau posterele din mijlocul lor ca niște relicve sacre ale unei lumi interzise. Pe piață, se găseau discuri vinil cu versiuni românești sau instrumentale ale marilor hituri internaționale – o formă de supraviețuire sufletească.
În vara lui 1983, în spatele blocului meu s-a instalat un mic parc de distracții ambulant. Nu știu nici azi ce legături aveau acei oameni cu autoritățile (securitatea), dar aveau acces la cele mai noi hituri din lume. Muzica lor răsuna tare, fără teamă, făcând să vibreze geamurile apartamentelor noastre. Acolo, printre lanțuri care se învârteau, râsete de copii și miros de vată de zahăr, am auzit pentru prima dată vocea lui Maggie Reilly. „Moonlight Shadow” m-a fermecat instantaneu. Nu înțelegeam versurile, dar refrenul îmi părea o vrajă. Ciuleam urechile, încercând să prind fiecare sunet, fiecare silabă. Mai târziu, aveam să descopăr cuvintele pline de dor și mister și abia mult mai târziu am aflat despre legătura emoționantă cu John Lennon.

Chiar în acel an (1983), într-o noapte de mai, lumea muzicală a fost atinsă de o vrajă. href="https://de.wikipedia.org/wiki/Mike_Oldfield">Mike Oldfield, magicianul sunetelor, și Maggie Reilly, cu vocea ei de catifea, au lansat „Moonlight Shadow” – o piesă care avea să devină nu doar un hit european, ci și o legendă muzicală. Versurile sunt o pânză de metafore, în care moartea nu este brutală, ci poetică, ascunsă în umbrele lunii. Este o elegie modernă, în care o femeie își pierde iubitul într-o noapte misterioasă, iar tot ce-i rămâne este o siluetă, un ecou și o rugăciune: „I stay, I pray / See you in heaven one day”.
Deși Mike Oldfield nu a confirmat niciodată oficial, mulți fani și critici au văzut în piesă o referință voalată la moartea lui John Lennon, împușcat în fața casei sale în 1980. Versul „He was shot six times by a man on the run” pare să trimită direct la acel moment tragic. Totuși, Oldfield a declarat că inspirația a venit mai degrabă dintr-un film despre Houdini – un alt simbol al dispariției și misterului.
Piesa a fost compusă într-un interval scurt, între februarie și aprilie 1983, în studioul din Denham, Anglia. Oldfield a scris muzica și versurile, iar Maggie Reilly a dat viață poveștii cu o interpretare plină de emoție, dar reținută, ca o lacrimă care nu cade niciodată. Vocea ei nu plânge – doar șoptește durerea, o durere care se simte mai profund tocmai pentru că nu țipă.
„Moonlight Shadow” a fost un succes uriaș: locul 1 în Italia, Austria, Elveția și Norvegia, și locul 4 în Marea Britanie. A fost relansată în 1993 și reinterpretată de nenumărate ori, dar nimeni nu a reușit să redea magia originală. Este una dintre acele piese care nu îmbătrânesc, pentru că vorbesc despre ceva universal: pierderea, dorul, speranța.
Pentru mine, rămâne mai mult decât o melodie. Este o amintire sonoră a unei veri în care am visat cu ochii deschiși, într-o lume în care visul era, poate, cea mai curajoasă formă de libertate.

Holi Festival în cea mai lungă zi a anului – Vara a explodat în culoare

12 ani de promisiuni, luni de așteptare și o singură zi — a solstițiului — care m-a aruncat direct în vară într-o explozie de culoare. Totul s-a întâmplat pe 21 iunie, în cea mai lungă zi a anului.
Augsburg, al treilea cel mai vechi oraș din Germania (cu rădăcini romane și suflet german), a găzduit cea de-a 12-a ediție a Holi Festival. Ca în fiecare an, evenimentul s-a desfășurat în parcul din fosta uzină de gaz, la umbra impunătorului Gaskessel, una dintre cele mai emblematice clădiri ale orașului.
Fscinant este că, într-un astfel de decor cu greutate istorică, are loc un festival născut la mii de kilometri distanță, inspirat de o sărbătoare hindusă. În Europa, Holi a fost adaptat. Conotația religioasă originală s-a pierdut, transformându-se într-o sărbătoare urbană a culorii, comunității și libertății. Nu mai e despre spiritualitate, ci despre a fi împreună, a dansa, a râde și a te pierde în vibrația lumii. Emoție colectivă, trăită în alb — tricouri, pantaloni scurți sau fuste — acoperite treptat cu praf roz, galben, albastru și portocaliu.
Parcul fremăta de muzică și energie. Copacii păreau că dansează odată cu noi, iar sub frunzișul lor răcoros, beat-urile se împleteau într-un curcubeu sonor. Deși stilurile nu sunt neapărat pe gustul meu, pentru un festival în aer liber s-au potrivit perfect. Programul de pe scenă a curs fără oprire. DJ-ii s-au succedat impecabil și au creat împreună un potpuriu vibrant din House, EDM, Charts, Techno și tot ce înseamnă ritm care te face să nu stai locului. Muzica nu s-a oprit nicio clipă. Seturile s-au legat perfect, ca un singur flux sonor care a ținut atmosfera sus pe tot parcursul după-amiezii.
N-am întâlnit figuri cunoscute, dar nici n-a fost nevoie. Am schimbat câteva zâmbete, un gest, un „ce culoare ai în punguță?” — și, în secunda următoare, dansam cot la cot. Așa am cunoscut-o, spre exemplu, pe Marion din Mediaș, venită împreună cu fiul ei Florian tocmai din Bamberg pentru acest festival la care, spuneau ei cu mândrie, vin în fiecare an. Am râs atât de mult, că parcă și culorile se lipeau de zâmbet — eram praf din cap până-n suflet.
Raluca mea m-a atins pe umăr și, zâmbind, mi-a arătat alte mame dansând cot la cot cu fiicele lor — ca și noi. O galerie de generații amestecate, unite de aceleași culori, același ritm, aceeași libertate. Eram acolo, în mijlocul energiei, dansând alături de tineri cu același chef și aceeași poftă de viață. Nu priveam viața dintr-un colț — îi țineam pasul în ringul de dans, acolo unde vârsta nu are ecou. Iar când o tânără s-a strecurat spontan în selfie-ul nostru și ne-a luminat poza cu un chiot și un zâmbet larg, am simțit că a ridicat vibe-ul cum numai spontaneitatea sinceră poate s-o facă. Acolo, în fiecare beat care ne prindea și ne elibera, din nou și din nou.
Am băut cola și radler, am dansat cât pentru o vară întreagă și ne-am lăsat pictate pielea, hainele și râsetele de fiecare nor de culoare care ne atingea.
Pe la ora 18:00, deși muzica încă vibra în aer și pașii nu voiau să se oprească, am pornit spre casă pentru că aveam de onorat o altă invitație dragă — la ora 19:00 vecinii ne așteptau, pe mine, pe Helmut și pe Leo, în grădina lor pentru o bere rece și o seară tihnită.
Ca să ajungem acasă, Raluca a scos din portbagaj două pături în care ne-am înfășurat ca niște picturi ambulante — protejând tapițeria mașinii și prelungind parcă vraja zilei. 😅 Venisem la festival îmbrăcate în alb, din cap până-n picioare, iar acum arătam ca niște zugravi neîndemânatici care s-au jucat mai mult decât au lucrat — dar ce capodoperă!
Acasă am avut timp suficient pentru un duș bun. Si, contrar așteptărilor, pulberile s-au spălat surprinzător de ușor. (la fel și hainele și espadrilele — au redevenit albe-albe). Dar au dispărut doar culorile. Amintirile acestei zile s-au fixat ca fiind o zi în care am dansat în afara timpului. O zi în care am fost, pur și simplu, fericită.
În încheiere, așa cum am promis, urmează fotografiile — momente surprinse în plină explozie de culoare, zâmbete sincere și praf magic:

 

Holi Festival - Sărbătoarea Culorilor, a Bucuriei și a Reînnoirii

Ați fost vreodată la un festival Holi? Eu nu. Dar mâine va fi prima mea dată și abia aștept! 🤗
Am tot citit despre el, am văzut poze pline de culoare, videoclipuri cu oameni dansând și râzând și de fiecare dată mi-am spus: „Cândva o să ajung și eu acolo.” Ei bine, „cândva” a devenit „acum”! Deși Holi este o sărbătoare hindusă care marchează începutul primăverii și victoria binelui asupra răului, în Europa se sărbătorește de obicei, la începutul verii. De ce? Simplu - vremea e mai prietenoasă, multi oameni sunt în vacanță, iar soarele e aliatul perfect pentru o explozie de culoare în aer liber. În plus, festivalul a fost reinterpretat într-o manieră modernă – nu mai are tenta religioasă, ci este o celebrare a bucuriei, a libertății și a faptului că măcar pentru o zi, toți suntem egali sub norii de gulal (pulbere de culoare).
Tradițional, Holi nu este doar o petrecere cu praf colorat. Sărbătoarea începe seara cu focuri aprinse – Holika Dahan – ceeea ce simbolizează arderea răului și curățarea sufletului. A doua zi, totul se transformă într-un carnaval al culorilor. Oamenii se adună în piețe, pe străzi, în parcuri, și se stropesc cu pudre viu colorate. Se râde, se dansează, se cântă. Nu contează cine ești, de unde vii sau ce faci în viața de zi cu zi – în ziua de Holi, toți sunt doar niște oameni colorați și fericiți (sursa fotografii).
Fiecare culoare are un simbol:
💙 Albastrul – divinitate și protecție, culoarea lui Krishna.
💗 Rozul – iubire și afecțiune.
❤️ Roșul – energie, pasiune și fertilitate.
💛 Galbenul – sănătate și prosperitate, inspirat de turmeric.
💚 Verdele – renaștere și armonie cu natura.
🧡 Portocaliul – curaj și spiritualitate.
La festivalul din orașul meu, organizatorii folosesc doar culori bio – un detaliu care m-a bucurat enorm. Nu doar că sunt mai sigure pentru piele, dar păstrează și spiritul autentic al Holi, când culorile erau obținute din plante, flori și alte comori ale naturii. De exemplu, galbenul venea din turmeric sau gălbenele, roșul din hibiscus, verdele din frunze de neem, iar albastrul din planta indigo. Nu doar frumoase, ci și benefice pentru piele!
Mi s-a spus că e bine să port haine albe (care pot rămâne „amintiri colorate” pentru totdeauna), să-mi protejez ochii cu ochelari de soare, să mă hidratez bine și să aplic o cremă grasă pe piele, ca să nu mă chinui prea tare la duș. Dar cel mai important sfat? Să mă bucur de moment și să nu mă tem să mă murdăresc – pentru că la Holi, murdăria e magie!
Se spune că Holi e o chemare la joacă, la libertate, la visare. O zi în care grijile se topesc în culori, iar sufletul se îmbracă în zâmbete. Poate că, din când în când, avem nevoie tocmai de asta — o zi în care viața se pictează în nuanțe vii și ne șoptește că orice vis poate prinde contur!

(Voi reveni cu fotografii si impresii autentice 💗)

Dintr-o mie de... bile și aproape tot atâtea peripeții - RIO 25-2025

De câte ori aud sau rostesc cifra 1000, nu pot să nu mă gândesc la melodia Emanuelei: «Dintr-o mie de flori parfumate eu te-am cules...»
Ei bine, în povestea mea, dintr-o mie de... bile imprimate, eu am ales doar patru — cele care purtau literele L, E, O și C. Nu pentru un vers, ci pentru a îmbrăca patru șuruburi, cele care țin mânerele tăviței mele, cu scop de "picioruș".
Vă mai amintiți articolul „Prima mea experiență cu acryl-resin”? Ei bine, acesta a fost începutul unei povești în 1000 de... nuanțe, reflexii și cu aproape 1000 de probleme! 😆😄😏
Cele patru bile nu sunt alese la întâmplare. LEO e numele cățelului meu iubit, iar C e inițiala mea. Un detaliu mic, romantic și plin de semnificație, ascuns discret în lucrarea mea.
Și totuși, dincolo de idei, simboluri și intenții, realitatea m-a pus la încercare...
A durat o veșnicie până s-a uscat rășina, iar finisajul a tot fost amânat. „Opera mea de artă”, cum o numește Helmut râzând, a trecut prin emoții, ezitări și o doză sănătoasă de improvizație.
De ce? Pentru că m-a cuprins panica în momentul în care l-am rugat să facă orificiile pentru șuruburi.😯 A fost o adevărată aventură! Cu greu am găsit spații libere între monedele încastrate în rășină, ca Helmut să poată folosi burghiul electric. Am mai pilit, am mai tras, și într-un final glorios, am reușit să prindem mânerele.
Înainte de asta, am încercat să rotunjesc colțurile tăioase. Prima încercare? Cu freza mea de manichiură. Rezultatul? O pilă blocată de rășină, bună de aruncat. Alți bani, altă distracție!
Am trecut apoi la arsenalul lui Helmut — pilele pentru metal. A funcționat, dar am zgâriat placa pe ici, pe colo... Am citit rapid despre metodele de șlefuire corecte - cu soluții speciale, pâslă, pânze fine și pași preciși... Eu? Am lustruit cu un șervețel și puțin ulei de măsline. Nu arată chiar perfect, dar mă prefac că nu observ. Sau poate că observ prea bine, tocmai pentru că mă uit prea mult la ea! Întreg proiectul a fost o combinație de curaj, încercări și soluții de moment... N-am avut parte de cursuri sau îndrumători. 😏 Doar multă curiozitate și dorința de a învăța din mers. Mi-aș fi dorit să urmez un atelier adevărat, dar cum nu am găsit nimic local, m-am orientat spre tutoriale. Multe!
Și totuși, cum se spune... nu tot ce știe meșterul se vede în lucrare. Așa că la mine, totul a fost un dans între greșeli, descoperiri și mici victorii personale.

Conform principiului Pareto, ieri am declarat proiectul „tăvița din rășină epoxidică” încheiat. Vă prezint fotografii de la inaugurare, în curte, cu două ceșcuțe de espresso...

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

Leo - Miercurea fara cuvinte 25/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

O după-amiază iberică în bucătăria noastră

(continuare la "Călătorie în farfurie – Italia, Spania, Franța. Ziua în care "vom pleca"… fără să plecăm.")

Duminică, ne-am întors din Parcul Simțurilor, cu pașii încă plini de verde și obrajii atinși de vântul obraznic. Ne-am scuturat de frigul neașteptat al acelei duminici de început de iunie și am pășit direct în bucătărie, nerăbdători să ne lăsăm cuprinși de căldura aromelor familiare.

Am risipit pe masă rețetele, ca pe filele unui jurnal de vacanță, cu gândul la plaja Mediteranei, acolo unde soarele miroase a portocală, a scoici și a sare. Am pregătit ingredientele pe farfurii, cu precizia cu care un pictor își așază culorile pe paletă — dovleacul, orezul, șofranul, usturoiul, creveții, portocalele, uleiul de măsline, scorțișoara... Aveam tot ce ne trebuia. Ne-am legat șorțurile și ne-am apucat de treabă.
Meniul a fost inspirat din vacanțele noastre în Spania – o supă catifelată, o paella vibrantă, o salată surprinzătoare și un desert care topește timpul. Fiecare preparat a fost o reamintire a locurilor dragi, a serilor lungi și a bucuriei de a fi împreună.
Am însoțit totul cu un pahar de La Terraza Valdepeñas Gran Reserva 2008 – un vin roșu profund și elegant, cu note de fructe coapte, lemn dulce și o atingere subtilă de vanilie. Nu a fost doar un acompaniament, ci o prezență care a legat toate aromele într-o armonie desăvârșită.
Pentru cei care vor să recreeze această după-amiază iberică în propria bucătărie, am adunat rețetele în apendice – simple, dar pline de suflet, exact așa cum le-am gătit și noi.

---

🍵 Supă de dovleac cu portocală și șofran (pentru 4 persoane) 🍵

Ingrediente:

400 g dovleac Hokkaido sau Butternut (curățat, tăiat cuburi)
1 ceapă mică, tocată mărunt
1 lingură ulei de măsline
150 ml supă de legume (cativa morcovi, patrunjel, ceapa, praz, telina, gogosar - cu piper, sare si foi de dafin)
100 ml suc proaspăt de portocale
un praf de șofran (înmuiați în 1 linguriță apă caldă)
sare și piper
1 lingură smântână vegetală sau brânză proaspătă maturată
1 lingură semințe de pin prăjite
opțional: coajă de portocală sau ierburi proaspete

Preparare:

Coace dovleacul 25 min la 200°C cu puțin ulei (opțional).
Călește ceapa în ulei până devine sticloasă.
Adaugă dovleacul și supa, fierbe 10–15 min.
Adaugă sucul de portocale și șofranul, mai fierbe 5 min.
Pasează supa, asezonează.
Servește cu smântână/brânză și semințe de pin (noi am folosit seminte de bostan, usor prajite).

---

🥘 Paella reinterpretată cu șofran și creveți (pentru 4 persoane) 🥘

Ingrediente:

150 g orez pentru paella
300 g creveți decorticați
1 ceapă mică, 1 cățel de usturoi
1 ardei roșu mic, 1 roșie mică sau 2 linguri roșii pasate
500 ml supă de legume sau pește
un praf de șofran (în 2 linguri apă caldă)
1 linguriță boia dulce
2 linguri ulei de măsline
sare, piper
opțional: pătrunjel și suc de lămâie

Preparare:

Înmoaie șofranul.
Călește ceapa, usturoiul și ardeiul. Adaugă roșiile.
Pune orezul, călește 1–2 min.
Adaugă șofranul, boiaua și supa. Nu mai amesteca. Fierbe 15 min.
Adaugă creveții, mai fierbe 5–7 min.
Lasă 5 min acoperit.
Servește cu pătrunjel și lămâie.

---

🥗 Salată spaniolă cu portocale, măsline și ceapă roșie (pentru 4 persoane) 🥗

Ingrediente:

• 2 portocale mari
• ½ ceapă roșie
• 10–12 măsline negre
• 1 lingură ulei de măsline
• 1 linguriță oțet de vin roșu sau sherry
• sare, piper
• opțional: pătrunjel sau mentă, chimen sau boia afumată

Preparare:

1. Curăță portocalele, taie felii.
2. Ceapa se lasă 10 min în apă rece, apoi se scurge.
3. Aranjează portocalele, ceapa și măslinele pe farfurie.
4. Amestecă dressingul și toarnă peste.
5. Servește rece, cu ierburi proaspete.

---

🍮 Crema Catalana (pentru 4 persoane) 🍮

Ingrediente:

• 250 ml lapte integral
• 2 gălbenușuri
• 50 g zahăr + puțin pentru caramelizat
• 1 linguriță amidon de porumb
• coajă de lămâie
• 1 bucățică de scorțișoară

Preparare:

1. Fierbe laptele cu coaja de lămâie și scorțișoara. Lasă 10 min, apoi strecoară.
2. Bate gălbenușurile cu zahărul și amidonul.
3. Adaugă laptele cald treptat.
4. Pune înapoi pe foc, amestecă până se îngroașă (nu fierbe!).
5. Pune în boluri, răcește 2 ore.
6. Presară zahăr și caramelizează cu torța (kitchen torch).

Luxul de a fi OM

 

Într-o lume care funcționează ca un ceas elvețian, unde fiecare minut e contabilizat, iar fiecare gest pare dictat de un algoritm nevăzut, a trăi devine un act de poezie. Nu de eficiență. Nu de productivitate. Ci de prezență.
A trăi cu adevărat e ca o duminică în dumbravă — o evadare tăcută dintr-un oraș care fierbe sub cerul încins (avem iar de trei zile 38°C!), unde asfaltul respiră greu și aerul pare să ardă gândurile.
Noi am fugit. Nu de lume, ci spre noi.
Pe malul lacului, acolo unde libelulele scriu haiku-uri în aer cu aripile lor translucide, am regăsit luxul uitat al simplității. Leo, cu bucuria lui pură, a alergat printre umbre și lumină, iar noi, trei suflete obosite de zgomot, ne-am așezat în tăcerea care vindecă.
Aerul a mirosit a libertate și iarbă caldă. Soarele, filtrat de frunziș, nu a mai fost o povară, ci o mângâiere.
Șnițelele reci și prăjitura de weekend nu au fost doar hrană, ci ritualuri ale unei vieți trăite, nu executate. Fiecare înghițitură a devenit o amintire în formare.
În acel colț de lume, timpul nu a mai fost o linie dreaptă, ci un cerc blând care ne-a cuprins...
Ne-am lăsat gândurile să se limpezească, ca apa de la mal. Fiecare clipă a fost o alegere conștientă — să privim, să ascultăm, să fim.
Nu am mai fost funcționali. Am fost vii.
Automatismul a rămas în oraș, acolo unde oamenii bifează zile ca pe niște sarcini. Aici, în dumbravă, viața nu ne-a cerut nimic, dar ne-a oferit totul — lebede albe, regale, care-și veghează puii cu puf cenușiu, plutind cu o demnitate liniștită, ca și cum ar ști că frumusețea lor nu are nevoie de martori. Rațe și lișițe care își iau zborul cu un fâlfâit scurt sau care aterizează lin pe luciul apei, într-un ritm firesc, aproape ritualic — o respirație a lacului, lentă și profundă.
Adieri care spun povești, o liniște care nu are nevoie de cuvinte...
Poate că luxul suprem nu e o vilă cu piscină sau un cont plin, ci o pătură întinsă pe iarbă, un coș de picnic și o inimă care bate în ritmul naturii.
Poate că adevărata umanitate începe acolo unde se termină graba.
Și poate că, într-o duminică precum aceasta, am învățat din nou să fim oameni, reîntorcându-ne spre rădăcini...

Duminica dimineața

 

 Buna dimineața! Sa aveți o zi minunată!

Prăjitura de weekend, cu fructe de sezon

🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒

Când te uiți în jur și găsești prin casă o jumătate de pepene galben care te privește în tăcere, câteva caise care par ușor confuze, niște cireșe și câțiva căpșuni care șoptesc „acum, că mâine e prea târziu"... știi ce faci?! Le iei pe toate, le faci un duș rece și le trimiți direct într-o prăjitură de vară cu multă personalitate. Am început cu:

- 5 ouă 
- 5 linguri de zahăr brun
- 1 pliculeț de zahăr vanilat
- 5 linguri de făină
- o jumătate de plic de praf de copt stins cu puțin oțet
- 5 linguri de ulei 
- un pumn de pesmet fin
- și, desigur, fructele vedetă: pepene galben, caise, cireșe, căpșuni
- plus zahăr pudră pentru efect special de final

Albușurile, sub grija atentă a lui Helmut - nelipsit când vine vorba de spumă perfectă, s-au înălțat sub telul lui în norișori care păreau gata să plutească. Gălbenușurile s-au combinat cu zahărul și vanilia până au devenit o cremă galbenă ca soarele de mijloc de iunie (apropo, astazi avem 36°C! 🌞). Apoi s-a strecurat discret uleiul, făina și praful de copt s-au așezat cuminți, iar la final, spuma de albușuri s-a încorporat cu gesturi blânde, de jos în sus, cum cere orice rețetă cu respect de sine. ☺️
Aluatul a fost turnat într-o tavă potrivită (45×36 cm), căptușită cu hârtie de copt. Pesmetul s-a presărat fin, iar fructele s-au așezat cu grijă în tavă - în "forme geometrice" care-ar face orice riglă să zâmbească: rânduri, unghiuri, simetrii după chef și imaginație. Pepenele galben semisfere, cireșele fără sâmburi, caisele felii, căpșunile înjumătățite — toate aliniate într-un "mozaic comestibil de vară"

În cuptor, pentru 25 de minute la 200°C. Testul paiului: trecut...
Am scos tava, am pudrat artistic cu zahăr doar feliile din farfurie! Gata! Delicioasă, aromată, parfumată!
Este o rețetă reinventabilă, reinterpretabilă, repetabilă, cred că i se spune "pandișpanul în 5 pași”...E foarte simplu de făcut si e o idee bună când vrei ceva dulce, folosind ce ai prin casa.

🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒🍓🍈🍒

☺️ Va doresc un weekend minunat! ☺️

Vremea nebună a primăverii 2025 în Bavaria

Primăvara aceasta ne-a luat complet prin surprindere. A fost una dintre cele mai uscate din istorie, nu doar în Bavaria, ci în întreaga Germanie. Conform datelor oficiale ale serviciului meteorologic german (DWD), primăvara 2025 a fost a treia cea mai uscată de la începutul măsurătorilor în 1881, cu doar 96 litri de precipitații pe metru pătrat – aproape cu 50% mai puțin decât media obișnuită.
Soarele a dominat cerul aproape neîntrerupt, iar temperaturile au urcat frecvent peste 30 de grade Celsius – valori care, de obicei, apar abia în mijlocul verii. A fost, de asemenea, una dintre cele mai însorite primăveri înregistrate, cu peste 695 de ore de soare.
Lacurile din regiune au suferit drastic – nivelul apei a scăzut atât de mult încât tururile de vaporase, o tradiție îndrăgită de localnici și turiști deopotrivă, nu au putut începe conform planului obișnuit. Multe dintre vapoare au rămas blocate la mal, neputând naviga în condițiile de apă atât de scăzută.Această primăvară a fost o excepție care ne-a uimit pe toți și ne-a făcut să privim cu alți ochi ritmurile naturii.
După săptămâni întregi de vreme uscată și temperaturi neobișnuit de ridicate, pe 4 iunie, în jurul orei 20:30, o furtună puternică s-a abătut brusc asupra Bavariei. Cerul senin s-a întunecat rapid, iar vântul a început să sufle cu o forță impresionantă, cu rafale de până la 100 km/h. La noi în curte, toate ghivecele – chiar și cele mari și grele – au fost răsturnate de vântul năprasnic. A fost un moment scurt, dar intens, care a luat pe toată lumea prin surprindere. 

Noi ne-am bucurat enorm că ploaia a fost în rafale, însă fără grindină. Acum doi ani, întreaga grădină a fost distrusă, iar mașina noastră de atunci, un Opel, a fost serios avariată. A fost o ușurare să vedem că de data aceasta natura a fost mai blândă cu noi.
Ploaia a continuat toată noaptea, iar dimineața, știrile au adus o veste neașteptată: un avion Ryanair care efectua cursa Berlin–Milano a fost forțat să aterizeze de urgență la Memmingen, după ce a fost surprins de turbulențe severe deasupra Münchenului, exact în jurul orei 8:30 pm. În urma incidentului, echipajul a reacționat prompt și profesionist, reușind să asigure o aterizare în siguranță pentru toți pasagerii. Autoritățile locale și echipele de intervenție au fost prezente rapid la sol, oferind sprijin celor care au avut nevoie. Călătoria celor peste 150 de pasageri a continuat cu autocarele, întrucât autoritățile nu au aprobat imediat reluarea zborului. Compania Ryanair și-a cerut scuze și a oferit asistență pasagerilor afectați. Clar că a fost o schimbare de plan care a presupus mult timp suplimentar, dar a oferit o soluție sigură și organizată.
Acum vara astronomică e la doar o săptămână distanță, vremea în Augsburg este tipic schimbătoare pentru luna iunie, dar cu tendințe clare spre încălzire. Pe măsură ce ne apropiem de solstițiul de vară (21 iunie), temperaturile vor continua să crească ușor, iar zilele vor fi lungi și luminoase – perfecte pentru plimbări, terase sau escapade în natură.

Grădina mea e în plină explozie de culoare – trandafirii domină cu eleganță fiecare colț, iar căpșunii sunt plini și grei, gata de cules. În fiecare zi adunăm un bol generos, exact cât să ne bucurăm fiecare de porția lui. E o mică bucurie zilnică, dulce și parfumată.
Mă bucur să pășesc în noul sezon – vara are farmecul ei aparte, cu lumina ei blândă de seară, cu mirosul de iarbă proaspăt tăiată și cu promisiunea vacanțelor ce se apropie. Să vină vara, cu tot ce are ea mai frumos!

Reflexii sub Luna Căpșună - RIO 24/2025

🍓🌕🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓

Dragii mei cititori,

noaptea de 11 iunie 2025 a fost una dintre acele nopți în care cerul a decis să ne ofere un spectacol gratuit, fără reclame și fără pauze publicitare: Luna Căpșună! Da-da, nu e o metaforă poetică, ci un fenomen astronomic real, cu nume delicios și aspect spectaculos.
Pentru cei care nu au fost cu ochii pe cer (sau pe rețelele sociale), Luna Căpșună este ultima lună plină a primăverii, numită așa de triburile Algonquin din America de Nord, care o asociau cu sezonul căpșunilor sălbatice. Așadar, Luna Căpșună nu este neapărat roșie ca o căpșună, însă poziția ei joasă pe cer, mai ales la răsărit, o face să pară aurie, rozalie, uneori cu reflexe de cupru, bronz sau aur topit.
Această nuanță caldă este un efect optic, cauzat de stratul gros de atmosferă prin care lumina lunii trece atunci când se află aproape de orizont.
Ca o visătoare romantică ce sunt, mi-am spus: „Cum altfel să întâmpin Luna Căpșună, dacă nu de pe acoperiș?”... Chiar și atunci când ideile mele sunt mai ieșite din comun, Helmut mă sprijină. A adus scara — mare și grea — a fixat-o pe marginea casei, a verificat-o cu grijă și mi-a făcut semn că pot urca.
Credinciosul meu Leo, a rămas la baza scării cu o privire de bodyguard îngrijorat: „Doamne ferește să pățești ceva acolo sus, unde eu nu pot urca!”
Pe acoperiș părea aerul mai cald, mai blând și înmiresmat cu parfum de iasomie și tei.
Locuiesc într-un cartier liniștit de bungalow-uri, cu acoperișuri drepte ca niște pagini netede, peste care se ridică, semețe doar turnul bisericii și siluetele copacilor bătrâni. De aici, din înalt, am privit spre est, așteptând răsăritul lunii. Trecuse bine de ora 22, iar cerul păstra căldura zilei și părea că își ține respirația.
Mi-am coborât privirea spre curte. Părea o lume miniaturală, perfect aranjată. O casă de păpuși, în care lucrurile cunoscute își pierduseră conturul obișnuit.
Și acolo, chiar la picioarele mele, începea Marele X — cele două ghirlande solare cu LED-uri, pe care Helmut, soțul meu, le-a agățat anul acesta ca să lumineze discret curtea. Atunci am râs, întrebându-l dacă este un semn cosmic intenționat, o hartă sau un marcaj pentru o eventuală aterizare extraterestră...
Acum, firele păreau suspendate între două lumi... întinse în întuneric cu o precizie stranie. De la capătul apropiat, acolo unde mă aflam, linia luminii se întindea spre necunoscut, pierzându-se în noapte. 

Pentru o clipă, pe fir a apărut o siluetă grațioasă — acrobată dintr-o amintire veche, cu umbrelă de dantelă în mână, pășind cu eleganța circului de odinioară.. Nu era nimeni acolo, desigur — doar o reverie diafană, o Fata Morgana născută din lumină, căldură și dor. A traversat Marele X și s-a risipit în întuneric, lăsând în urmă o liniște cu gust de vis...
Stăteam acolo, în lumina caldă a nopții, înconjurată de hornuri mai înalte decât mine. Nu le mai vedeam ca simple detalii de arhitectură — îmi păreau siluete umanoide, tăcute, cu umeri largi și pălării ondulate din inox, aliniate ca într-o așteptare solemnă.
Mă cuprinsese o emoție greu de numit, ca o presimțire care nu se poate rosti, doar simți. Și atunci, a apărut… Mai întâi, o nuanță roșiatică s-a risipit pe catifeaua cerului, ca o undă pe suprafața unui lac liniștit. Apoi, printre frunzele copacilor, s-a zărit o margine luminoasă — o felie de lumină caldă, care creștea încet, tăcut. Cu fiecare bătaie de inimă, Luna se înălța, dezvăluindu-se treptat, cu o strălucire rozalie, parcă nepăsătoare la propria frumusețe. O apariție tăcută, dar copleșitoare — o scenă de poveste!
Am încercat să surprind momentul cu telefonul meu - care noaptea se transformă într-un pictor impresionist cu miopie. Rezultatul? Mai mult atmosferă decât detaliu ☺ Așa că am renunțat să mai lupt cu tehnologia și am ales să privesc. Petele acelea delicate de pe Lună erau atât de clare, încât aveam impresia că dacă întind mâna, le pot atinge. Totuși, voi posta câteva imagini la rubrica Reflexii — pentru că uneori nu claritatea contează, ci emoția care rămâne în urmă. Nu-i așa? 💓
Și dacă ați ratat acest spectacol, țineți-vă bine: următoarea Lună Căpșună la fel de joasă și spectaculoasă va mai putea fi admirată abia în anul 2043.
Așa că notați în calendar, setați alarme și dacă e cazul, începeți antrenamentele de urcat pe casă de pe acum! 😉
Până atunci, să ne bucurăm de vară, de cer senin și de toate micile miracole care ne luminează nopțile.

Cu drag (și un pic de praf de stele),
Carmen

🍓🌕🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓

PS: Cumnatul meu – fratele lui Helmut, care locuiește în Hamburg – mi-a trimis, spre consolare, câteva fotografii făcute de el, cu un aparat scump și obiective speciale! Și eu, în loc de clasicul "cireașa de pe tort" la postarea mea, vă ofer aici un colaj… așa, ca o "căpșună de pe tort" (în ton cu Luna Căpșună, desigur!)

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

De prin curte - Miercurea fara cuvinte 24/2025

 

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺

Gust de vacanță și o surpriză neașteptată

Zilele trecute povesteam despre vise și pregătiri pentru vacanța de vară—momentul acela magic când, înainte de plecare, îți permiți să te transpui mental într-o atmosferă de concediu. Și ce mod mai bun de a face asta decât prin mâncare? Povesteam despre cum am hotărât să creez un meniu de o zi, inspirat din Italia, Franța și Spania, cu ingrediente fine, bio, speciale.
Cu această idee în minte, sâmbata am pornit la cumpărături. Circa... 70€ mai târziu (😜), am ajuns acasă, unde m-a întâmpinat Helmut cu o observație directă: „Cam scump, nu crezi?!” Desigur, am argumentat că unele produse vor rămâne pentru mai mult timp, nu doar pentru această zi de răsfăț gastronomic... Și exact în timp ce despachetam cumpărăturile și dezbăteam prețurile, sună cineva la ușă. Helmut deschide și îmi spune: „Mergi tu, trebuie să semnezi, e o recomandată din Italia.” Din Italia?! Nimeni nu m-a anunțat de vreun pachet, prietenii noștri ar fi dat un mesaj pe WhatsApp…
Curioasă, semnez și deschid. Era o amendă pe numele meu—pentru o viteză de cca. 97 km/h într-o zonă de 90 km/h, aplicând toleranța de 5 km/h, adică pentru o depășire de 2 km/h. 😬

Incidentul? 3 iulie 2024 / ora 18:21 - provincia Rovigo, regiunea Veneto. Costul? 70,4€, dacă plătim în primele cinci zile. Dacă nu, 83€. Iar dacă mai așteptăm, poate pentru a consulta un avocat, amenda va urca la 127,5€!!!

Deși ambele mașini sunt pe numele meu, cea mare—folosită și pentru concedii—e mereu condusă de Helmut. Niciun motiv de reproș, însă! O depășire de 2 km/h peste limita legală putea foarte bine să mi se întâmple și mie.

Am achitat imediat online, căci sincer, nu ai șanse* în astfel de situații în străinătate. 

Apoi, uitându-mă la Helmut, l-am întrebat zâmbind: „Și acum? Crezi că meniul nostru a fost scump?” 🥴😅
Uneori, realitatea te surprinde cu ironii de neuitat. Și uite așa, visul unei vacanțe culinare s-a transformat într-un moment de reflecție amuzant despre costuri și surprize neașteptate!

---

*) Amenda este valabilă! În Italia, autoritățile au până la 360 de zile pentru a notifica șoferii străini despre o contravenție rutieră, ceea ce înseamnă că poți primi o amendă chiar și la un an după ce ai vizitat țara. Dacă nu o plătești, pot exista consecințe, cum ar fi penalități suplimentare sau probleme în cazul unei viitoare călătorii în Italia. Concluzia? Daca am fi fost plecati de acasa, sa zicem pentru înca 20 zile... amenda nu ar mai fi fost valabila!!! 😝

Între rafale de vânt și momente de răsfăț

Uneori, o simplă plimbare se poate transforma într-o mică aventură. Așa a fost în această dimineață (dupa micul dejun copios), când am pornit pe jos spre Parcul Simțurilor – șapte kilometri dus, șapte întors – cu gândul la o ieșire scurtă, dar revigorantă, în natură. Deși afară era cald, vântul sufla cu o forță neașteptată, de parcă voia să ne întoarcă din drum!
Ieșisem de câteva ori în curte mai devreme, să tai bujorii și să duc castronul cu gunoi bio, dar nu simțisem vântul atât de puternic. Curtea noastră e cumva ferită. Când l-am văzut pe Helmut că își ia jacheta de fleece (care o jachetă moale, călduroasă, ideală pentru temperaturi scăzute, dar nu protejează de vânt sau ploaie) am râs puțin de el. Dar, în ultima clipă, am luat și eu o jacheta windbreaker (ușoară, concepută special pentru a proteja împotriva vântului, uneori și împotriva ploii ușoare), doar așa, de formă. Dar ce bine am făcut! Vântul sufla cu o asemenea intensitate, încât părea că vine direct din crestele alpine, necruțător și neîntrerupt. Leo abia reușea să înainteze – rafalele îl dezechilibrau, iar mersul împotriva curentului devenise o adevărată provocare.
Dar am fost viteji. Ne-am ținut de plan și am ajuns la Parcul Simțurilor, în ciuda vântului care nu dădea semne de oboseală. Helmut și Leo s-au așezat pe o bancă, iar eu am intrat în bazinul cu apă rece de izvor – alimentat cu apă pură adusă din Alpi. A urmat traseul Barfußpfad (traseul desculț), conceput pentru stimularea tălpilor prin contact direct cu diferite suprafețe naturale – un adevărat masaj reflexogen în aer liber. La final, am revenit în bazin pentru încă două circuite revigorante.. Cerul era acoperit de nori, iar soarele ieșea doar din când în când, aducând câteva minute de căldură înainte ca vântul să revină în forță.
Parcul era pustiu – și nu e de mirare! În grădina cu plante aromatice de lângă parc, vântul bătea atât de tare încât nu am reușit să fotografiez nicio floare. Pe câmp, o familie cu două fetițe încerca să ridice un zmeu, dar vântul era prea puternic chiar și pentru asta.
La întoarcere, ne-am oprit să admirăm florile – maci superbi, flori sălbatice minunate și rondouri cu stânjenei, cam trecuți, dar încă fermecători. Am ajuns acasă epuizați, nu atât de la mers, cât de la lupta cu vântul. Ne-am odihnit toți trei și am decis să amânăm prânzul pentru mai târziu, iar cina să o celebrăm a doua zi.
Pe la ora 16, ne-am apucat să gătim un prânz cu inspirație spaniolă. A fost delicios! Rețetele urmează în episodul viitor 😊

 

O dimineață italiană, acasă

Ne-am trezit cu dorința unei dimineți senine, visând la o cafea aburindă pe terasă, înconjurați de liniștea aceea rară care se așază doar în iunie. Dar cerul s-a închis ca o carte neterminată, iar vântul a început să răsfoiască grădina cu degete reci. Nu ne-am lăsat tulburați. Planul fusese creionat cu o zi înainte, iar călătoria în trei acte prin gusturi și amintiri urma să înceapă în dimineața aceasta. Italia nu a fost o destinație, ci o stare de spirit - pe care am lăsat-o să ne umple casa, în ciuda norilor de afară.
Masa noastră din sufragerie, așezată lângă fereastra sudică ce dă spre grădină, s-a transformat azi într-un colț de amintire și răsfăț. Am întins fața de masă primită cu ani în urmă, în Piombino, de la gazda noastră din acea vacanță — albă, cu broderie delicată de frunzulițe albastre și margini de dantelă fină, însoțită de șervete asortate. Am scos din vitrină serviciul de mic dejun din porțelan subțire, cu flori albastre, aurii și argintii, fragil și elegant, păstrat pentru momente speciale.
Pentru un plus de atmosferă, am aprins o lumânare lângă vaza cu bujori, tăiați proaspăt din grădină. Nu a fost nevoie de mai mult. Totul era deja acolo — lumina, amintirea, răsfățul.
Am aranjat platourile cu grijă, fiecare cu rostul și farmecul lui. Pe cel dulce, două cornetto-uri cu cremă de fistic, moi și parfumate, alături de două brioșe calde. Eu mi-am uns brioșa cu miere de lavandă și miere de castane – una cu parfum de flori mov răsfățate de soare, cealaltă cu gust adânc, de coajă arsă și pământ cald. Helmut a ales mierea de salcâm, cu ecou de ciorchini albi și cer senin.
Platoul sărat a adus un contrast binevenit — felii de pepene galben, reci și dulci, învelite în prosciutto crudo, alături de bucăți de pecorino cu rucola (o brânză densă, străbătută de firicele verzi, cu o notă ușor picantă, vegetală, care a echilibrat totul cu discreție).

Leo, bineînțeles, s-a așezat și el la masă, pe scaunul lui, așa cum face de fiecare dată. A primit farfurioara cu bunătăți pregătită special pentru el și o feliuță de prosciutto, pe care a acceptat-o cu acea bucurie calmă și sigură, obișnuit fiind să fie tratat ca parte din familie.
Cafelele ne-au însoțit firesc. Eu am băut un espresso doppio, intens și adânc. Helmut și-a făcut un espresso macchiato, cu spumă de lapte care i-a domolit tăria. În fundal, muzica italiană curgea ca o prelungire a dimineții — Toto Cutugno, Zucchero, Gianna Nannini, Eros Ramazzotti, Laura Pausini, Adriano Celentano. Fiecare voce aducea cu ea o bucată de amintire, o piațetă, o coastă de mare, o emoție.
Helmut zâmbea din spatele ceștii, iar eu știam că simțea același lucru — că ne-am oferit un dar. Nu mare, nu rar, dar prețios.
Pe masă, flacăra lumânării pâlpâia ușor, aruncând umbre calde peste cești. Dinspre geam, lumina dimineții trecea prin perdeaua de cristale și se împrăștia în sclipiri fine, ca niște reflexe de apă. În aer plutea miros de cafea și muzică italiană. Era Italia noastră, aici și acum — nu o replică, ci o trăire.
După ce am strâns masa, ne-am mutat în salon și ne-am lăsat în canapelele moi, continuând parcă să visăm la Italia. Încă purtam în noi gustul cafelei și ritmul muzicii, care se stinsese încet în fundal.
Butonând telecomanda, fără vreo intenție clară, am dat peste un concert Verdi — Quattro pezzi sacri. A fost ca o cireașă pe tort. S-a potrivit perfect cu tema micului nostru dejun italian.
Acum ne pregătim de o plimbare. După atâta răsfăț, puțină mișcare nu e doar binevenită — e chiar necesară. 

Ne-am propus să mergem în Parcul Simțurilor, cu bazinul Kneipp și traseul pentru mers desculț. E exact ce ne trebuie ca să ducem starea de bine mai departe, în mijlocul naturii - voi reveni cu detalii 😀 (updata aici)