Floarea de Sânziană

...nu e doar o plantă.
Este o stea galbenă căzută pe pământ, o șoaptă solară prinsă în tulpină subțire.
Are petale ca razele unui soare blând, răsfirate în cercuri delicate, ca niște cununii de lumină țesute de degete nevăzute.

Culoarea ei nu e galben.
E aur topit în rouă, e lumina dimineții prinsă în pânză de păianjen, e mierea și zâmbetul verii în pragul solstițiului.
Mirosul ei nu se simte cu nasul, ci cu inima — e parfumul copilăriei, tămâia câmpului, ruga nerostită a ierburilor.

Tulpina firavă pare că s-ar frânge la prima adiere, dar ascunde în ea puterea blândă a vindecării.
Este toiagul invizibil al zânelor, cu care ating fruntea celor aleși.
Unde cade o floare de Sânziană, acolo pământul își amintește că e sacru.

Când fetele o împletesc în cununi, nu fac doar un gest — ci deschid o poartă.
Când o așază pe apă, nu doar speră — ci vorbesc cu destinul.
Când o poartă în păr, nu se înfrumusețează — ci devine parte din vrajă.

Floarea de Sânziană poartă în forma ei o cruce de aur,
desenată cu grijă de soare pe obrazul pământului.
Petalele ei se deschid în patru, ca o cruce de lumină,
un semn tainic, o rugăciune vegetală,
o binecuvântare care nu se rostește, ci se înalță.

Nu e doar floare — e mir întrupat în petale,
o ofrandă galbenă, ridicată din iarbă spre cer,
o amintire că natura însăși știe să se închine.

Floarea de Sânziană nu crește.
Ea se naște dintr-un cântec vechi, dintr-un vis de vară, dintr-o promisiune a soarelui.
Și dispare tăcut, ca o zână care nu vrea să fie văzută, ci doar simțită.