Dragii mei cititori,
noaptea de 11 iunie 2025 a fost una dintre acele nopți în care cerul a decis să ne ofere un spectacol gratuit, fără reclame și fără pauze publicitare: Luna Căpșună! Da-da, nu e o metaforă poetică, ci un fenomen astronomic real, cu nume delicios și aspect spectaculos.
Pentru cei care nu au fost cu ochii pe cer (sau pe rețelele sociale), Luna Căpșună este ultima lună plină a primăverii, numită așa de triburile Algonquin din America de Nord, care o asociau cu sezonul căpșunilor sălbatice. Așadar, Luna Căpșună nu este neapărat roșie ca o căpșună, însă poziția ei joasă pe cer, mai ales la răsărit, o face să pară aurie, rozalie, uneori cu reflexe de cupru, bronz sau aur topit.
Această nuanță caldă este un efect optic, cauzat de stratul gros de atmosferă prin care lumina lunii trece atunci când se află aproape de orizont.
Ca o visătoare romantică ce sunt, mi-am spus: „Cum altfel să întâmpin Luna Căpșună, dacă nu de pe acoperiș?”... Chiar și atunci când ideile mele sunt mai ieșite din comun, Helmut mă sprijină. A adus scara — mare și grea — a fixat-o pe marginea casei, a verificat-o cu grijă și mi-a făcut semn că pot urca.
Credinciosul meu Leo, a rămas la baza scării cu o privire de bodyguard îngrijorat: „Doamne ferește să pățești ceva acolo sus, unde eu nu pot urca!”
Pe acoperiș părea aerul mai cald, mai blând și înmiresmat cu parfum de iasomie și tei.
Locuiesc într-un cartier liniștit de bungalow-uri, cu acoperișuri drepte ca niște pagini netede, peste care se ridică, semețe doar turnul bisericii și siluetele copacilor bătrâni. De aici, din înalt, am privit spre est, așteptând răsăritul lunii. Trecuse bine de ora 22, iar cerul păstra căldura zilei și părea că își ține respirația.
Mi-am coborât privirea spre curte. Părea o lume miniaturală, perfect aranjată. O casă de păpuși, în care lucrurile cunoscute își pierduseră conturul obișnuit.
Și acolo, chiar la picioarele mele, începea Marele X — cele două ghirlande solare cu LED-uri, pe care Helmut, soțul meu, le-a agățat anul acesta ca să lumineze discret curtea. Atunci am râs, întrebându-l dacă este un semn cosmic intenționat, o hartă sau un marcaj pentru o eventuală aterizare extraterestră...
Acum, firele păreau suspendate între două lumi... întinse în întuneric cu o precizie stranie. De la capătul apropiat, acolo unde mă aflam, linia luminii se întindea spre necunoscut, pierzându-se în noapte.
Pentru o clipă, pe fir a apărut o siluetă grațioasă — acrobată dintr-o amintire veche, cu umbrelă de dantelă în mână, pășind cu eleganța circului de odinioară.. Nu era nimeni acolo, desigur — doar o reverie diafană, o Fata Morgana născută din lumină, căldură și dor. A traversat Marele X și s-a risipit în întuneric, lăsând în urmă o liniște cu gust de vis...
Stăteam acolo, în lumina caldă a nopții, înconjurată de hornuri mai înalte decât mine. Nu le mai vedeam ca simple detalii de arhitectură — îmi păreau siluete umanoide, tăcute, cu umeri largi și pălării ondulate din inox, aliniate ca într-o așteptare solemnă.
Mă cuprinsese o emoție greu de numit, ca o presimțire care nu se poate rosti, doar simți. Și atunci, a apărut… Mai întâi, o nuanță roșiatică s-a risipit pe catifeaua cerului, ca o undă pe suprafața unui lac liniștit. Apoi, printre frunzele copacilor, s-a zărit o margine luminoasă — o felie de lumină caldă, care creștea încet, tăcut. Cu fiecare bătaie de inimă, Luna se înălța, dezvăluindu-se treptat, cu o strălucire rozalie, parcă nepăsătoare la propria frumusețe. O apariție tăcută, dar copleșitoare — o scenă de poveste!
Am încercat să surprind momentul cu telefonul meu - care noaptea se transformă într-un pictor impresionist cu miopie. Rezultatul? Mai mult atmosferă decât detaliu ☺ Așa că am renunțat să mai lupt cu tehnologia și am ales să privesc. Petele acelea delicate de pe Lună erau atât de clare, încât aveam impresia că dacă întind mâna, le pot atinge. Totuși, voi posta câteva imagini la rubrica Reflexii — pentru că uneori nu claritatea contează, ci emoția care rămâne în urmă. Nu-i așa? 💓
Și dacă ați ratat acest spectacol, țineți-vă bine: următoarea Lună Căpșună la fel de joasă și spectaculoasă va mai putea fi admirată abia în anul 2043.
Așa că notați în calendar, setați alarme și dacă e cazul, începeți antrenamentele de urcat pe casă de pe acum! 😉
Până atunci, să ne bucurăm de vară, de cer senin și de toate micile miracole care ne luminează nopțile.
Cu drag (și un pic de praf de stele),
Carmen
Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:
Stăteam acolo, în lumina caldă a nopții, înconjurată de hornuri mai înalte decât mine. Nu le mai vedeam ca simple detalii de arhitectură — îmi păreau siluete umanoide, tăcute, cu umeri largi și pălării ondulate din inox, aliniate ca într-o așteptare solemnă.
Mă cuprinsese o emoție greu de numit, ca o presimțire care nu se poate rosti, doar simți. Și atunci, a apărut… Mai întâi, o nuanță roșiatică s-a risipit pe catifeaua cerului, ca o undă pe suprafața unui lac liniștit. Apoi, printre frunzele copacilor, s-a zărit o margine luminoasă — o felie de lumină caldă, care creștea încet, tăcut. Cu fiecare bătaie de inimă, Luna se înălța, dezvăluindu-se treptat, cu o strălucire rozalie, parcă nepăsătoare la propria frumusețe. O apariție tăcută, dar copleșitoare — o scenă de poveste!
Am încercat să surprind momentul cu telefonul meu - care noaptea se transformă într-un pictor impresionist cu miopie. Rezultatul? Mai mult atmosferă decât detaliu ☺ Așa că am renunțat să mai lupt cu tehnologia și am ales să privesc. Petele acelea delicate de pe Lună erau atât de clare, încât aveam impresia că dacă întind mâna, le pot atinge. Totuși, voi posta câteva imagini la rubrica Reflexii — pentru că uneori nu claritatea contează, ci emoția care rămâne în urmă. Nu-i așa? 💓
Și dacă ați ratat acest spectacol, țineți-vă bine: următoarea Lună Căpșună la fel de joasă și spectaculoasă va mai putea fi admirată abia în anul 2043.
Așa că notați în calendar, setați alarme și dacă e cazul, începeți antrenamentele de urcat pe casă de pe acum! 😉
Până atunci, să ne bucurăm de vară, de cer senin și de toate micile miracole care ne luminează nopțile.
Cu drag (și un pic de praf de stele),
Carmen
🍓🌕🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓🌕🍓
PS: Cumnatul meu – fratele lui Helmut, care locuiește în Hamburg – mi-a trimis, spre consolare, câteva fotografii făcute de el, cu un aparat scump și obiective speciale! Și eu, în loc de clasicul "cireașa de pe tort" la postarea mea, vă ofer aici un colaj… așa, ca o "căpșună de pe tort" (în ton cu Luna Căpșună, desigur!)
Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:
