Emoții de toamnă – Elogiu pentru o frunză

Frunza la sfârșit de septembrie nu mai e doar o frunză... E o bijuterie arsă de timp, un filigran vegetal ce poartă pe nervurile ei harta unei veri apuse — ca o amintire care se destramă încet, în nuanțe de chihlimbar și rugină. E ca o scrisoare veche, îngălbenită de dor, cu margini roșii ca o emoție care încă arde mocnit.
Petele ruginii sunt lacrimile anotimpului, uscate de vânt înainte să atingă pământul — lacrimi care nu dor, dar apasă, ca un cântec de Edith Piaf ce se stinge pe un pick-up uitat într-un colț de cameră, în afara timpului.
Suprafața catifelată a frunzei fină ca mătasea, vibrează cu o demnitate tăcută și o eleganță resemnată. Pe trupul ei vegetal se întind semne de lumină și umbră, ca amintirile presate între paginile unui jurnal cu coperți tocite de timp.
Toamna nu se anunță, nu bate la ușă... Se furișează cu pași mici, aproape imperceptibili. O simțim în lumina care se frânge mai devreme, în mirosul castanelor căzute proaspăt pe alei, în pașii care se aud mai rar, mai apăsat — ca o amintire ce revine fără să fie chemată. În nopțile reci și zilele umede, când timpul pare să respire altfel — mai greu, mai lent, mai sincer...
Septembrie e ca o scrisoare netrimisă, iar octombrie — răspunsul care nu mai vine. Tot ce avem, este dansul lent al frunzelor... Ca o baladă de dragoste ce se repetă în fiecare an.

Frunza plutește elegant și se așază pe pământ cu duioșie, făcând o ultimă reverență în fața verii — un adio rostit în șoaptă, cu vocea gravă a lui Leonard Cohen. 

Frunzele cad fără grabă, ca versurile dintr-o baladă plină de emoție. Căderea lor nu înseamnă sfârșit, ci grație pură.

Sibiu – plimbări, recomandări, impresii

(Jurnal de vacanta - continuare la "Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății")
Purtați de ritmul blând al vacanței, am ajuns pe corso – Bulevardul Nicolae Bălcescu din Sibiu – unde umbreluțele colorate se legănau deasupra teraselor ca niște petale suspendate. Atmosfera era relaxată, iar orașul vibra de viață. Am găsit o masă retrasă, perfectă pentru a savura un cocktail în tihnă. Leo, topit de căldură și oboseală, s-a întins fericit la picioarele noastre.
Am hotărât că e un loc bun pentru masa de prânz, așa că am sunat-o pe mama să ni se alăture. Am rugat-o să urce într-un taxi, iar eu am pornit să o întâmpin la capătul bulevardului.
A sosit ca de obicei, atentă la fiecare detaliu — mama, chiar și acum, la vârsta ei, nu a renunțat la a fi cocheta. Îmi place nespus că, deși va împlini 83 de ani peste două luni (apropo, mi-am luat bilet la avion — voi fi din nou la Sibiu de ziua ei), rămâne o femeie cochetă, cu o garderobă dominată de culori vii (negrul și maro-ul închis apar doar ocazional). Pălăria, poșeta, pantofii — toate se potriveau perfect, iar apariția ei nu a trecut neobservată. Nici nu pășise bine pe bulevard, că un vânzător ambulant de flori i-a întins un buchețel, „ultimul”, cum a spus el. Poate din politețe, poate dintr-un impuls de admirație — n-a explicat, dar gestul a fost frumos. 

Doar doi pași și am ajuns la masa noastră. Băieții – Helmut si Leo, s-au bucurat să o vadă pe Mama.
Am primit meniurile, le-am răsfoit și am ales. Servirea a fost impecabilă, iar atmosfera de pe terasă, plină de voie bună. Restaurantul Leon ne-a cucerit prin organizare, atenție și gust. Șeful de local supraveghea totul de sub bolta bucătăriei, discret, dar prezent. Helmut și mama au ales păstrăv la grătar cu legume de sezon. Peștele rozé și suculent, exact ca la carte! Legumele aromate, adevărate, nu trântite în apa fierbinte din pungi congelate. Gătite cu grijă, fin condimentate și exact al dente. Eu... mici cu cartofi prăjiți, cum altfel? Nu mă satur de ei când vin în România! Micii au fost savuroși, iar cartofii – tăiați manual, rumeniți exact cât trebuie, ca pe vremuri. Totul a fost desăvârșit. Jos pălăria pentru echipa Restaurantului Leon! Am promis că o să le fac reclamă — îi recomand cu toată căldura! 
După masă, ne-am plimbat agale spre Piața Mare, trecând sub privirile „ochilor Sibiului” – acele ferestre care par să vegheze orașul cu o blândețe tăcută. Mama a dorit o fotografie cu Muzeul Brukenthal, Palatul Primăriei și Turnul Sfatului în fundal – o panoramă care îmbină istoria cu eleganța.
Am trecut prin turn în Piața Mică și ne-am îndreptat spre biserica Ursulinelor (greco-catolică), care era deschisă spre vizitare. Dar ce am remarcat aici... va fi povestea din fila de jurnal următoare.  

PS: Știti ce sunt „ochii Sibiului” ? Sunt mult mai mult decât simple ferestre! „Ochii Sibiului” sunt acele lucarne în formă de ochi, integrate în acoperișurile clădirilor din centrul istoric, care par să vegheze orașul cu o expresie tăcută și misterioasă.

Au devenit un simbol arhitectural unic, emblematic pentru Sibiu și sunt adesea interpretați ca o metaforă a vigilenței, a memoriei urbane sau chiar a conștiinței civice.
Inițial, acești „ochi” aveau un rol practic — ventilau podurile caselor medievale. Dar în timp, au căpătat o aură mitică. Se spune că erau menținuți intenționat pentru a da impresia că orașul „vede” tot ce se întâmplă. În 2017, au fost chiar transformați într-un simbol al luptei anticorupție, prin mișcarea „Vă vedem din Sibiu” ☺
Așa că da — „ochii Sibiului” nu sunt doar un element de design, ci o parte vie din identitatea orașului. ♥

Moda de toamnă 2025 - ce purtăm când cerul e gri și garderoba e glam

🍂 Toamna astronomică a debutat în Germania cu ploi mărunte, cer gri, 10 grade și un aer de roman englezesc... Am sărit din sandale direct în boots – pantofii și balerinii vor rămâne probabil nepurtați. Oricum, nu mai sunt trendy decât dacă sunt din piele lăcuită, cu vârf ascuțit sau detalii metalice. Balerinii mai pot fi integrați în ținute elegante sau nostalgice, dar nu sunt printre piesele-cheie ale sezonului. Vibe-ul e glamour, cozy și plin de oportunități fashion.
👠 După ce am colindat magazinele și am răsfoit o mulțime de reviste de modă (Vogue, Elle, Harper’s Bazaar, Numéro, L’Officiel, Glamour, Dazed, i-D, Marie Claire, InStyle...), mi-am format o impresie clară. Culorile îmbrățișează, texturile cer să fie atinse, iar croiurile inspiră alegeri vestimentare cu sens – chiar și în cele mai simple momente.

🍁 Culoarea care domină sezonul e burgundy – acel roșu-vin care te face să te simți ca într-un film franțuzesc. Îl vezi peste tot – pe paltoane, pe genți, pe unghii... Dar și verdele măsliniu și ciocolata caldă sunt în top – culori care îmbrățișează, nu doar acoperă. Iar dacă vrei să ieși din peisajul mohorât, galbenul muștar și portocaliul ars sunt ca niște raze de soare în garderobă.

👢 Pantofii? Botinele cu toc gros sunt reginele sezonului. Le porți cu fuste mini sau cu pantaloni largi și parcă ai ieșit dintr-o reclamă de modă vintage. Mocasinii cu platformă au revenit în forță – au acel aer retro rafinat, boem, dar cu un twist urban. Și dacă vrei ceva cu personalitate, Mary Jane-urile cu barete duble sunt adorabile și au exact doza potrivită de teatralitate.

🧵 Țesăturile sunt o poveste în sine. Tricotajele cu împletituri complicate și evidente sunt ca o îmbrățișare – confortabile, expresive și perfecte pentru zilele reci. Pielea ecologică e peste tot – în fuste, pantaloni, chiar și rochii. Iar blugii cu croi vintage – cu talie înaltă, strâmți pe șolduri și largi pe picior – păstrează acel aer american autentic, reinterpretat cu un strop de stil european… chiar dacă destinația e doar tramvaiul 3 (zic și eu așa, pentru că Trambahn 3 este cel care mă poartă în zilele de shopping între casă și Corso 😉).
După texturi, urmează siluetele – iar la capitolul croiuri, se poartă confortul cu personalitate. Pantalonii wide-leg sunt fluizi și eleganți, fustele mini cu talie accentuată se combină perfect cu pulovere oversized, iar bluzele cu guler Peter Pan aduc un strop de nostalgie și feminitate. Rochiile midi vaporoase, cu volane și imprimeuri florale în tonuri de toamnă, sunt ca niște tablouri în mișcare.
🧥 Catifeaua raiată cu dungi groase și vizibile – cunoscută drept wide wale corduroy – e una dintre vedetele toamnei 2025. O regăsim în cămăși oversized, jachete cu aer retro și pantaloni care par scoși dintr-un film de artă. Textura e statement, dar confortabilă, iar paleta cromatică merge de la caramel și burgundy până la verde pădure, albastru petrol și surprinzător de prezent, roz pudrat (rozul antic) – o nuanță delicată, dar cu personalitate, care adaugă un aer nostalgic și sofisticat ținutelor casual.
👜 Și dacă tot vorbim despre texturi care cer să fie atinse, nu putem să trecem cu vederea trendul genților cu blană. Faux fur, shearling, teddy textures – toate sunt intens prezente în colecțiile toamnei 2025, mai ales acolo unde contrastul dintre funcțional și extravagant e celebrat. Gențile par să se fi îmbrăcat pentru vreme rece, la fel ca noi – și tocmai această paralelă le face irezistibile.
🌟 „Blink-blink-ul” – adică paietele, strălucirea, accentele metalice – se poartă cu aplomb în toamna 2025 și nu doar pentru ocazii speciale. Potrivit site-urilor de modă, paietele sunt considerate o declarație de stil în acest sezon, fiind integrate în piese vestimentare de zi, nu doar în ținute de seară.
👗 Pentru un eveniment cu dress code creativ sau pur și simplu o zi în care vrei să te joci cu stilul, sunt absolut permise combinații îndrăznețe – paiete cu tricot, animal print cu dantelă, mâneci bufante, gulere împodobite, corsete reinterpretate. Nimic nu e prea mult, atâta timp cât te simți fabuloasă. Iar când spun „să te simți fabuloasă”, nu mă refer la ceva impus din exterior, ci la acel moment în care te uiți în oglindă și zâmbești sincer. Nu pentru că ai bifat un trend, ci pentru că ținuta aleasă îți reflectă starea, personalitatea, curajul sau chiar umorul. Poate e o rochie cu paiete purtată la micul dejun, poate sunt cizmele tale preferate care îți dau chef să pășești mai apăsat. Fabuloasă nu înseamnă perfectă – înseamnă autentică, cu un strop de strălucire care vine din interior, dar e susținută de exterior.

💃 Toamna nu înseamnă să te ascunzi sub straturi, ci să te exprimi prin ele. Așa că ia-ți boots-ii preferați, pune-ți paltonul burgundy și ieși în lume cu acel vibe care transformă o zi mohorâtă într-un moment memorabil. Pentru că în fond, moda nu e despre cât de repede cumpărăm lucruri noi, ci despre cum le purtăm pe cele pe care le avem deja. Fiecare dulap ascunde povești – o fustă uitată, un pulover vintage, o pereche de pantofi care așteaptă să fie redescoperiți. Arta stă în combinații, nu în etichete proaspăt tăiate. E ok să știm ce se poartă, dar nu e nevoie să fim conformi – stilul adevărat începe acolo unde încetează imitația.
👜 PS: Între noi să fie vorba – dacă sezonul acesta nu vom avea atârnată de braț o geantă din blană, nu ne va lua nimeni epoletii! 😜 Nici nu va pica vreo stea de pe cer și Pământul, slavă Domnului, se va învârti în continuare. Universul stilului e generos cu cei care aleg să fie creativi, nu compulsivi! 💝

Nopți în Hamburg - Arhitectură și emoție în imagini spectaculoase /RiO 39-2025

Astăzi, la rubrica "Reflexii în oglindă" am bucuria să prezint din nou câteva fotografii realizate de fratele lui Helmut — cumnatul meu care locuiește în Hamburg, pasionat de fotografie. Privirea lui sensibilă și atentă surprinde orașul nu doar în detalii, ci în stări — în vibrații, în tăceri, în lumină... Fiecare imagine este o invitație la contemplare, o fereastră deschisă spre frumusețea discretă a nopții urbane.
În portul Hamburg, noaptea îmbracă orașul într-o eleganță care taie respirația. Filarmonia*, cu formele ei sculpturale, pare o arhitectură compusă în acorduri vizuale. Clădirea respiră muzică, chiar și în tăcere, iar silueta ei se reflectă în culorile de cerneală ale apei — adânci, misterioase, aproape visate. În jur, alte clădiri superbe completează tabloul — o simfonie arhitecturală în sticlă și lumină, unde fiecare reflexie pare o emoție prinsă în oglinda timpului.
Printre aceste splendori urbane, se ridică poduri având mecanisme mobile pentru a permite trecerea navelor. Aceste poduri sunt spectaculoase noaptea, când luminile orașului și reflexiile din apă transformă structura lor tehnică într-un spectacol vizual. Ridicarea lor lentă, ca niște aripi de metal, adaugă o teatralitate aparte pe fundalul cerului întunecat.
Este un loc unde ingineria întâlnește poezia, iar orașul devine scenă pentru o artă tăcută, dar profundă.

---

*) clădirea se numește "Elbphilharmonie", adesea prescurtată Elphi ("ph" se citeste "f"). Este una dintre cele mai emblematice construcții din Hamburg și una dintre cele mai spectaculoase săli de concert din lume. Numele vine de la râul Elba (Elbe) și de la cuvântul „filarmonie” — deci, în traducere liberă, „Filarmonica de pe Elba”.
Este cunoscută pentru arhitectura sa îndrăzneață — o structură de sticlă ondulată, așezată pe o fostă clădire de depozit din port. Arată ca o corabie, un val sau chiar o stâncă de gheață — depinde cine o privește 😍😇 Noaptea, luminată, pare desprinsă dintr-un vis.

---

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

O duminică luminoasă, cu pâine coaptă pe vatră și multă liniște

Duminica trecută, eram epuizați. Aveam neapărată nevoie de liniște, de aer curat, de un loc unde să ne putem aduna gândurile și să ne recăpătăm energia. Eram deja pe rezerva de urgență! Pe ultima fărâmă de vlagă... pâlpâia ultima linie, gata să mi se stingă bateria! Așa că am decis să evadăm din agitația cotidiană și să ne oferim o zi tihnită, în mijlocul naturii. Destinația noastră – mănăstirea Oberschönenfeld, un loc cu totul special, ascuns între pădurile bătrâne ale Parcului Natural Augsburg – Western Woods.
Aflată la doar 28 de kilometri de casă, am ajuns acolo în mai puțin de o jumătate de oră. Am parcat mașina și am pornit la pas – eu, soțul meu și Leo – nerăbdători să explorăm acest colț de liniște, tradiție și frumusețe naturală.

Soarele de septembrie ardea pe cer ca un rege încăpățânat, refuzând să predea tronul toamnei. Aerul era limpede, iar cerul – o întindere albastră, pură, fără nicio umbră de nor.
Mănăstirea Oberschönenfeld, fondată în 1211 – cea mai veche abație cisterciană de călugărițe cu activitate neîntreruptă din Germania – ni s-a arătat în lumina blândă a dimineții, cu zidurile ei albe și grădinile îngrijite.
Am pășit în biserica mănăstirii, unde răcoarea și tăcerea ne-au cuprins ca o îmbrățișare. Lumina filtrată prin vitralii părea că adună în ea rugăciunile și speranțele atâtor generații... Aici, fiecare colț respiră simplitate și reculegere. Am privit vitraliile, am ascultat liniștea și am lăsat gândurile să se așeze. Am aprins lumânări și, pentru câteva clipe, am fost doar acolo – în tăcere, în pace, în prezența a ceva mai mare decât noi.

În magazinul mănăstirii ne-au întâmpinat miresme blânde de plante uscate și lemn vechi. Pe rafturi, am descoperit produse create chiar de măicuțe – balsamuri cu miere, ceaiuri și săpunuri din plante aromatice cultivate în grădinile lor.
Puține la număr, dar cu suflet mare, călugărițele păstrează aici o lume care nu se grăbește – în care fiecare gest are rostul lui. Fiecare produs poartă amprenta răbdării, a credinței și a liniștii care domnește între aceste ziduri. Se ocupă cu apicultura, grădinăritul și prelucrarea plantelor medicinale, ducând mai departe meșteșuguri și tradiții vechi ale ordinului lor monastic. Am ales un balsam de lavandă, unul de muguri de brad și două borcane cu miere aurie.
Am trecut pe lângă brutăria mănăstirii, unde mirosul de pâine coaptă pe vatră ne-a ademenit ca o vrajă veche. Am cumpărat o pâine cu coaja groasă și rumenă și am rupt din ea nu de foame, ci dintr-o poftă simplă, aproape copilărească.
Am vizitat și muzeul mănăstirii, amenajat în fostele anexe agricole. Printre obiecte vechi, fotografii și povești scrise pe pereți, am simțit cum timpul se dilată, cum trecutul și prezentul se țin de mână în tăcere, fără grabă, fără zgomot.
Am rătăcit printre grădinile mănăstirii, unde ierburile aromatice și florile de toamnă se amestecau cu mirosul de miere și de pământ reavăn. Fiecare pas a fost însoțit de parfumuri discrete, de culori calde și de o liniște care părea să curgă odată cu lumina.
Căldura nu ne-a lăsat să zăbovim prea mult la soare, așa că ne-am retras din nou în pădure.

Ca o poartă spre altă lume, pădurea din jurul mănăstirii ne-a învăluit cu răcoarea ei binecuvântată. Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase ca niște stâlpi de catedrală, formau o adevărată biserică verde, cu arcade de ramuri care filtrau lumina într-un dans de umbre și sclipiri. Ne-am ferit de arșița soarelui sub această boltă protectoare, unde răcoarea și mirosul de pământ umed ne-au însoțit la fiecare pas.
Pe marginea potecii, tufele de sultănițe – roșii, roz, albe – păreau mici lampioane aprinse de zâne. Leo, cu nasul lui curios, descoperea fiecare colțișor ca și cum ar fi fost prima dată la plimbare. Am simțit că suntem parte dintr-un tablou viu, pictat cu pensule de lumină, culori de toamnă și parfum de pământ reavăn. Timpul părea să încetinească aici, iar fiecare clipă era o invitație la contemplare și recunoștință.
Leo a alergat printre frunze, iar noi am mers încet, fără grabă, fără planuri – doar cu bucuria simplă a unei duminici trăite pe îndelete. Am descoperit ciuperci, ghinde, castane... Ne-am bucurat ca niște copii când am ajuns la „școala din pădure” unde, în fața câtorva bănci simple din lemn, era fixată o tablă – din aceea veche, pe care se scrie cu cretă albă.
După plimbare, ne-am îndreptat spre terasa restaurantului Klosterstüble. Mesele din lemn, umbra castanilor bătrâni, clinchetul paharelor se amestecau cu râsete și cu liniștea aceea specială pe care doar locurile sfinte o au. Am gustat din bucatele simple, bavareze și am băut câte o bere – Helmut o bere brună de grâu (dunkles Weizen), iar eu un Radler cu lămâie, o băutură ușoară, răcoritoare, un amestec de bere și limonadă.
Excursia la mănăstirea Oberschönenfeld a fost o zi tihnită, plină de frumusețe și liniște. Kloster Oberschönenfeld nu este doar un loc – este o stare de suflet, o poveste vie, o filă de basm pe care o porți cu tine mult timp după ce ai ajuns acasă. Am hotărât să revenim ori de câte ori vom simți nevoia de liniște, natură și tradiție autentică.

Fotografii amuzante cu doi căței jucăuși - Miercurea fără cuvinte 39/2025

🐾💖Leo & Chico 💖🐾

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Echinocțiu... în patru versuri

Ziua și noaptea-și fac tăcut hotar,
Se-mparte timpul lin, egal, solar.
E toamna-n prag, cu pași de chihlimbar,
Frunzele cad, ca zilele din calendar.

O zi de duminică cu liniște, culoare și bucurie simplă

🌻 Azi a fost una dintre acele zile care îți rămân în suflet, cu momente atât de frumoase încât, dacă le-ai putea prinde, le-ai înrăma ca pe niște clipe rare.
Am fost la mănăstirea Oberschönenfeld — un loc liniștit, care mi-a adus o stare de bine. O să povestesc mai pe larg luni sau marți, fiindcă e genul de loc care merită descris cu răbdare. Dar ce vreau să împărtășesc acum este momentul magic de pe drumul de întoarcere.

Ne-am oprit într-un câmp plin de flori, un loc care respira odată cu lumina blândă a după-amiezii. Floarea-soarelui, gladiolele și daliile, în cele mai variate forme și combinații de culori, se întindeau în rânduri ordonate. Printre ele zburau fluturași, libelule și albinuțe, aducând viață și mișcare acestui colț de natură. Câmpul invita la cules, la tihnă, la bucuria simplă a unei alegeri făcute cu sufletul. Autoservirea — atât de firească aici, în Bavaria — adăuga un farmec aparte. La capătul câmpului, pe un butoi vopsit în albastru, era prinsă o pusculiță modestă, o tăbliță cu prețuri scrise de mână și câteva cuțitașe lăsate acolo, pentru ca fiecare să poată tăia cu grijă florile care îi plac.

O idee simplă, dar cu o frumusețe care îți rămâne în suflet mult timp după ce ai lăsat câmpul în urmă.

Am cules cu mâinile noastre aceste minuni ale naturii, înconjurați de culori vibrante și parfum discret. A fost o oprire spontană și plină de farmec. 

Câmpul de flori ne-a oferit o clipă de libertate și frumusețe pură. Cu mâinile pline de culori și sufletul ușor, am plecat spre casă cu zâmbetul unei zile care a știut să ne surprindă.

Un oaspete delicat la începutul toamnei

Astăzi am avut parte de o întâlnire neașteptată și plină de farmec — am descoperit un fluture „ochi de păun” în casa mea... O fi căutat un colț liniștit unde să se ascundă de ploaia și vântul de ieri? L-am găsit nemișcat — poate obosit, poate doar contemplativ. L-am ridicat cu grijă într-o lavetă moale și l-am dus afară, în curte, pentru că astăzi soarele strălucește larg pe cer.
🦋 Și-a desfăcut aripile superbe — roșu intens, cu pete ca niște ochi care privesc lumea cu curiozitate și mister. Le-a fâlfâit de câteva ori, ca și când și-ar fi făcut încălzirea pentru zbor... apoi s-a dus. Dar... nu prea departe! L-am regăsit pe peretele casei, lângă taxus. Și atunci mi-am dat seama că fluturașul nu era pierdut, ci în căutarea unui adăpost pentru hibernare.
Septembrie e luna în care fluturii ca el se retrag din zbor și se pregătesc pentru lunile reci, ascunși în scorburile copacilor, în poduri sau în colțuri tăcute. Sper că fluturașul meu și-a găsit un loc sigur până la venirea frigului.
 

Am făcut câteva fotografii ca să păstrez magia acestei întâlniri. Unele surprind reflexii delicate, perfect potrivite rubricii noastre săptămânale: „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN).

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit cu drag să participați. Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

15 septembrie și curtea cu flori - Miercurea fara cuvinte 38/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste (vezi aici).

Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect

(Jurnal de vacanta - continuare la "Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții!")

 

Montana Garden nu e doar un restaurant – e un colț de natură cu vibe de vacanță! Terase cochete, separeuri intime, lacuri cu gâște, rațe și lebede care plutesc ca niște regine, pisici leneșe și căței prietenoși care s-au aciuat pe lângă oameni buni. Fantâni arteziene, leagăne, spații de joacă pentru copii și un decor rustic care te teleporteză direct în chill mode. Bucătăria? Românească, gustoasă, cu porții generoase și mirosuri care-ți fac papilele să danseze.

Am ales să luăm cina acolo pentru că era aproape – la doar 15 minute cu mașina de casă – pentru că așteptam niște prieteni dragi din Soave (cei cu care petrecem de ani buni vacanțele la Marea Adriatică). Ne-au spus că traficul spre Sibiu e infernal și nu puteau preciza când vor ajunge, așa că am preferat să ieșim undeva aproape, ca să ne putem întoarce imediat ce ne anunță.
Cu o zi înainte, ne-au contactat vizibil dezamăgiți — rezervarea privată, făcută din timp pentru o noapte în Sibiu, fusese anulată pe neașteptate. În acel moment, într-un gest spontan și firesc, am hotărât împreună cu mama să le oferim găzduire. Nu știu de ce, dar am presupus că l-au lăsat pe Tommy acasă, cu cumnatul lor și că vor călători singuri. Când i-am văzut coborând din mașină cu Tommy, mi s-au înmuiat genunchii. M-am gândit imediat: „Mama nu știe nimic despre înca un catel... O să facă infarct!”... Diana mi-a citit expresia ca pe o carte deschisă...Tiii, ce facem?!
Am urcat doar noi două și i-am povestit mamei. După câteva secunde de liniște, mama – cu acea noblețe sufletească ce o definește – a zis: „Dacă Leo și Tommy se înțeleg și nu latră unul la altul, o noapte putem trăi toți sub același acoperiș.”
Și nu doar că i-a primit, dar le-a oferit dormitorul ei și s-a mutat pe canapeaua extensibilă din camera de trecere. Leo și Tommy s-au bucurat să se revadă – exact cum ne-am bucurat și noi de reîntâlnirea cu prietenii dragi. A fost o seară de poveste: cinci adulți și doi căței, o masă mare, bere Ursus, râsete, amintiri și povești până după miezul nopții.
A doua zi, dis-de-dimineață, gălățenii au pornit mai departe, iar noi, cu cafeluțele în mână, am început să ne facem planuri pentru o nouă zi. Dar asta… e deja o altă poveste (aici).

Septembrie cozy cu Leo, ceai negru și macarons pastelate într-o zi ploioasă

Astăzi, cerul s-a trezit gri... Ploaia măruntă pare să șoptească „rămâi în casă.” Aerul e rece, frunzele ude se lipesc de trotuar ca niște gânduri rătăcite, iar orașul pare că și-a tras o pătură peste cap. E genul de zi care te îmbrățișează cu leneveala ei tăcută și te invită la introspecție...
În living, focul trosnește blând în șemineu. Flăcările dansează lent, hipnotic, aruncând umbre jucăușe pe pereți. Pe plită, ceainicul murmură liniștit, pregătind apa pentru un ceai negru intens. Pe măsuță, o lumânare parfumată arde domol, răspândind o lumină caldă și o aromă subtilă de vanilie și lemn de santal. Am adus din bucătărie un etajer — acel platou rotund cu picior și margini dantelate, care transformă orice desert într-o declarație de eleganță. E plin vârf cu macarons (*) în nuanțe pastelate, ca niște bijuterii comestibile.
În ceșcuța de porțelan, am pus câteva cristale de zahar brun candel, care pocnesc ușor în contact cu lichidul fierbinte, ca niște mici artificii de aromă. Ceaiul capătă o dulceață subtilă, iar aburul care se ridică din ceașcă îmi încălzește obrajii.

Leo, s-a ghemuit lânga mine. Împărțim tăcerea, eu savurând aromele delicate ale macarons-urilor, el urmărind fascinat jocul flăcărilor. Când devine plictisit, se ridică, își ia „Le Bleu” — cocoșul albastru care cucuriguie când îl strângi — și mă provoacă la joacă. Alergăm de câteva ori în jurul măsuței, râzând și tropăind ca doi copii într-o zi de vacanță (apropo, în Bayern, școlile încep abia pe 16 septembrie — niciodată într-o zi de luni!). Apoi ne întoarcem pe canapea, unde păturica galbenă (**)ne învăluie pe amândoi într-un cocon de confort.
Va fi o duminică fără planuri, fără grabă, fără zgomot. Doar ceai, macarons, Leo și liniștea care se așterne ca o îmbrățișare caldă, în timp ce ploaia bate ușor în geam, ca un metronom al tihnei.

---

*) Știați că povestea macarons-urilor începe în Italia, în perioada Renașterii? Atunci/acolo se preparau fursecuri simple din făină de migdale, zahăr și albuș de ou. Aceste delicii erau cunoscute sub numele de maccherone, un termen derivat din grecescul makaria, care desemna o pastă moale. Rețeta a fost adusă în Franța în secolul al XVI-lea de Catherine de’ Medici, o nobilă italiană care s-a căsătorit cu viitorul rege Henric al II-lea. Odată cu ea, au sosit și bucătarii italieni care au introdus aceste fursecuri în curtea regală franceză.
În Franța, macarons au fost inițial fursecuri simple, fără umplutură, crocante la exterior și moi în interior. În orașul Nancy, două călugărițe, cunoscute mai târziu drept „Surorile Macaron”, au devenit celebre în secolul al XVIII-lea pentru vânzarea acestor dulciuri în timpul Revoluției Franceze, când aveau nevoie de mijloace de supraviețuire.
Transformarea decisivă a avut loc în secolul al XIX-lea, când Pierre Desfontaines, nepotul fondatorului celebrei patiserii pariziene Ladurée, a avut ideea de a lipi două cochilii de macaron cu o cremă ganache între ele. Astfel s-a născut macaronul parizian, rafinat, colorat și devenit rapid un simbol al eleganței culinare franceze.
De la o rețetă rustică italiană la o bijuterie gastronomică franceză, macaronul a parcurs un drum lung, purtând cu el influențe culturale, rafinament și o poveste care încă încântă papilele și imaginația.🍡

---

**) Păturica galbenă cu lăbuțe de cățel nu e doar un accesoriu drăguț, ci o amintire prețioasă dintr-o zi însorită de vacanță în Italia. Intrată din curiozitate într-un pet shop, am găsit un ham perfect pentru Leo, foxterrier-ul meu drag — se pune peste cap și se fixează cu un singur click. 🐾 Containerul de donații de la intrare mi-a atras atenția, așa că am ales și o pungă generoasă cu hrană pentru căței, dintr-un sortiment accesibil aflat în ofertă. La casă, o doamnă din fața mea a primit, ca bonus pentru cumpărăturile ei, o păturică galbenă. Mi-a plăcut atât de mult încât am întrebat dacă pot cumpăra și eu una, dar casierița mi-a explicat că era parte dintr-o acțiune specială din săptămâna respectivă, dedicată clienților cu card de fidelitate. Eu eram doar o turistă, în trecere prin zonă. Am înțeles... Am plătit, la ieșire am pus donația în container și m-am îndreptat cu Leo spre mașină, unde ne aștepta Helmut.

Eram gata să urcăm când am auzit o voce strigând: „Signora, signora!”... Una dintre vânzătoare alerga spre mine cu o păturică galbenă în mână. Mi-a spus zâmbind: „Possiamo fare un'eccezione... Grazie per essere entrata nel nostro negozio!”

De fiecare dată când folosesc păturica, îmi amintesc de acel gest neașteptat de bunătate și de căldura unei zile obișnuite care a devenit memorabilă. 💗

Geometria sacră – limbajul tăcut al universului

Există o limbaj invizibil, mai vechi decât toate cuvintele. El vorbeste prin spirala unei cochilii, prin simetria fulgului de zăpadă, prin proporțiile catedralelor gotice. Este limbajul geometriei sacre, o gramatică universală care guvernează forma, vibrația și armonia.
Această geometrie nu este doar o expresie estetică. Este o frecvență care ne atinge subtil, ordonând mintea și liniștind privirea. Secțiunea de aur, floarea vieții, hexagonul – toate sunt simboluri ale unei ordini profunde, pe care natura o urmează instinctiv.
O simplă privire către un cactus sau o suculentă ne poate revela această ordine. În modul în care frunzele se dispun în spirală, în simetria perfectă a unei rozetă de echeveria, în modul în care fiecare plantă își găsește locul în spațiu – fără să se lupte, fără să se impună. 

Este geometria vieții, tăcută și prezentă.
Strămoșii noștri au intuit această armonie și au integrat-o în temple, în construcții sacre, în simboluri care au traversat mileniile. 

Astăzi, o regăsim în natură, în artă, în arhitectură – și chiar în grădinile noastre, acolo unde formele mici și modeste ale plantelor ne amintesc că frumusețea adevărată vine din echilibru.

Când vitrinele vorbesc despre tradiție - Reflexii in oglinda 37/2025

Zilele trecute, într-o plimbare cu aer de city escape, m-am oprit în fața vitrinelor Werdich — acel loc care respiră stil și eleganță discretă.
Posterele vintage mi-au atras privirea — siluete din alt secol, detalii couture, o estetică retro care te face să încetinești pasul. Așa am aflat că brandul celebrează 130 de ani de rafinament. Da, 130 de ani de pași cu personalitate, de flair autentic și de tradiție care nu se demodează.
 

Moda vine, moda trece — dar stilul adevărat se reinventează. Iar vitrinele Werdich nu expun produse — ci povești. Fiecare poster e un moodboard vizual, o invitație la a purta nu doar pantofi, ci o istorie.

În fața Werdich, timpul nu trece. El se așază, cu grație, în fața privitorului. Și dacă asculți cu atenție, vitrina chiar vorbește — despre feminitate, despre curajul de a fi diferită, despre pașii care contează.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată eleganța în oglindă, fă-ți timp să privești vitrinele. Uneori, inspirația nu vine din tendințe — ci din tradiție.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

S-a înserat – Miercurea fără cuvinte 37/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții

(Jurnal de vacanta - continuare la "Micul turn cu ceas de la Rába - un colț de poveste în Győr")

 

Prima zi petrecută la Sibiu a fost, fără îndoială, o zi plină. Plină de pași, de amintiri, de emoții și de regăsiri. 

În primul rând mi-a fost dor să mă plimb pe drumul pe care l-am străbătut de sute de ori în anii de liceu, pe Bulevardul Bălcescu. M-am oprit sub bolta porții unde odinioară, era un aparat de înghețată. Acolo ne opream mereu, eu și gașca mea, după ore. Ne aliniam ghiduși și spuneam în cor doamnei care servea: „Săr’na!” Ea râdea și ne umplea cornetele peste limită, cu o generozitate care ne făcea ziua mai dulce.

Am trecut apoi pe lângă librăria unde în anii ’80, reușisem să mă „infiltrez” în inima unei vânzătoare. Îmi punea deoparte cărți bune, apărute în tiraje mici, sau culegeri de probleme (de fizica si mate) care se vindeau ca pâinea caldă. Așa erau vremurile atunci – și totuși, ce bucurii simple!
I-am povestit lui Helmut pentru a nu știu câta oară, cum evitam trotuarul din fața Hotelului „Împăratul Romanilor”, singurul care avea pe atunci un „shop” cu plată în valută. Nu voiam, prin vreo confuzie, să fiu luată în colimator de securiștii care păzeau locația. Poate tocmai pentru că pe atunci îmi era „interzis”, acum îmi face o plăcere aparte să iau masa la restaurantul hotelului sau măcar să savurez o cafeluță pe terasa lui. Melancolii... amintiri care, într-o zi, se vor stinge odată cu mine.

După plimbare, am luat un taxi de la teatru, special ca să trecem pe lângă zidul vechi de apărare al orașului. În pasaj, o femeie cânta la chitară „Andrii Popa” – imnul adolescenței mele. Cum să trec fără să mă opresc?! Am simțit cum emoția mi-a pictat pielea cu fiori... Ne-am așezat pe o bancă și am ascultat câteva melodii. Emoțiile mi-au adus lacrimi în ochi. Nu știu cum o chema pe cântăreață, dar avea o voce fantastică, iar tehnica ei la chitară trăda un profesionist adevărat.

Întorși acasă, am decis să „scăpăm” de cutia mare de carton în care adusesem cărțile fetelor – cele cu care au învățat limba germană acum 25 de ani. Avem în Sibiu două cunoștințe bune, ale căror copii sunt la grădinița germană și vor să urmeze școala la Brukenthal. Le-am chemat să vină să ia cărțile. Așa am eliberat puțin spațiul în camera cu canapeaua desfăcută și plină de valize și genți.

După cafeluțe și povești, am hotărât să mergem la cimitir, să punem flori la cei dragi, mutați în veșnicie. Am luat-o și pe mama cu noi, pentru că de data asta am fost cu mașina noastră — altfel, cu picioarele ei slăbite de ani, nu mai iese decât rar din casă. 

De la cimitir până la Rășinari sunt doar zece - cinsprezece minute, așa că am decis să încheiem ziua cu o masă la Montana Garten. Dar ... asta e deja o altă poveste (continuarea, aici).

7 Septembrie si Eclipsa totala de Luna

Ceva dulce pentru weekend

De câteva zile aveam în fructieră trei mere pe care nu le mai voia nimeni... Le-am tot ocolit, până când au ajuns să nu mai arate prea apetisant.
Astăzi le-am dat o șansă — le-am ras pe răzătoarea mare și m-am apucat să pregătesc ceva dulce. Nimic complicat, nimic planificat.
Ai și tu, poate, trei mere care nu mai stârnesc entuziasm? Uite ce poți face cu ele:

🧂 Ingrediente:
- 3 mere rase pe răzătoarea mare
- 5 linguri de zahăr brun
- 1 linguriță de scorțișoară
- o mână de stafide
- 1 rolă de foi de plăcintă „foi etaj XXL”
- 1 gălbenuș de ou
- zahăr pudră pentru decor.

🔪 Pregătire:
Am amestecat merele rase cu zahărul și scorțișoara, apoi le-am lăsat puțin să-și lase zeama. După ce am scurs lichidul, am adăugat stafidele, care s-au împrietenit imediat cu aroma intensă de măr și scorțișoară.
Am întins foaia de aluat și am distribuit uniform umplutura. Apoi am rulat foaia din ambele părți spre mijloc, ca un sul dublu. Cu ochiul liber, am tăiat bucăți de 2–4 cm și le-am așezat în tavă, pe hârtie de copt. Le-am uns cu gălbenuș de ou pentru o crustă aurie și le-am dat la cuptor, 20 de minute la 230°C - sus și jos.
Rezultatul?
Niște melcișori rumeni, crocanți la exterior și moi în interior, pudrați cu zahăr pudră.
Delicioși! Sunt perfecți lângă o cafea sau un ceai aromat.  

Un desert simplu, din nimic, care aduce bucurie si... miros de toamnă 🍎🍁🍂🍏

💡 PS: Dacă ai nuci sau migdale prin dulap, le poți adăuga în umplutură pentru un plus de textură.