Toate textele si fotografiile de pe acest blog sunt protejate potrivit Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor. Nimic nu poate fi preluat fără acordul autorului.
Uneori, orașul îți pune în față o mică poartă spre alt timp... Te afli în pasajul pietonal, cu pasul tău firesc, cu gândurile ocupate de planurile zilei și de tot ce înseamnă viața de adult. Și, dintr‑odată, apare acolo, în calea ta, un șotron — ca o mică fereastră spre alt timp. Iar tu, fără să stai pe gânduri, sari într‑un picior în primul pătrat. În clipa aceea se întâmplă ceva magic și de neexplicat. Adultul care știe să fie serios se retrage un moment, iar copilul din tine își întinde brațele și se bucură. E o întâlnire scurtă, dar limpede, între două vârste care trăiesc în aceeași persoană. În clipa aceea nu mai ești femeia care știe să fie serioasă, responsabilă, atentă la tot. Ești copilul care se bucură de mica provocare, de salt și de echilibru, de simplu și firesc. Ești de fapt tot tu, dar într‑o versiune mai veche, mai liberă, mai luminoasă. A sări șotronul ca adult nu e un gest de joacă, ci o punte. O trecere scurtă între cine ai fost și cine ești. O dovadă că, indiferent cât de mult se schimbă lumea, copilul din tine nu dispare. Uneori așteaptă doar un desen pe asfalt ca să iasă la lumină.PS: Mulțumesc celor care au avut ideea acestui șotron permanent în Coburg. Prin el, copilul din fiecare adult primește invitația la o scurtă revenire — o mică provocare spre bucuria de altădată. PS2: Ce interesant este că șotronul, jocul copilăriei, poartă în germană numele „Himmel und Hölle” — adică „Cer și Iad”. Denumirea vine din gradul de dificultate al trecerii prin toate etapele jocului: începutul dificil și finalul luminos. Nu are sens religios, ci este un contrast jucăuș, o metaforă simplă și veche din cultura germană.
Concertul de Anul Nou de la Viena a devenit, pentru mulți dintre noi, un ritual urmărit la televizor. Este un reper cultural cu rezonanță internațională, momentul care deschide simbolic anul muzical și adună în fața ecranelor un public meloman din întreaga lume.
Anul acesta, mass‑media a analizat pe larg impactul concertului dirijat de Tugan Sokhiev, discutând atât legătura pe care numeroși comentatori au făcut‑o între anumite alegeri de repertoriu și mișcarea LGBTQ+, cât și contextul mai larg al prezenței sale la pupitru, prima invitație adresată unui dirijor rus după declanșarea războiului din Ucraina și interesul stârnit de viața lui personală, inclusiv căsătoria cu un violonist din orchestră. Împreună, aceste teme au alimentat un ecou mediatic vizibil în jurul concertului și mi-au readus în minte felul în care, în alte epoci și în alte contexte, anumite figuri artistice au devenit simboluri fără să își propună acest lucru — așa cum s-a întâmplat și cu Judy Garland...
Când eram copil, lumea lui Judy Garland mi se părea pur și simplu magică. Musicalurile ei aveau ceva hipnotic, o lumină pe care nu o puteam explica, iar „Vrajitorul din Oz” era pentru mine una dintre cele mai îndrăgite povești, un loc în care mă întorceam mereu cu aceeași uimire. Nici acum nu-mi vine să cred cât de multe straturi ascunse, câte subsimboluri și câtă forță culturală s-au născut în jurul acestei povești aparent inocente și al cântecului „Over the Rainbow”.Ceva ce pentru mine era doar o poveste frumoasă s-a dovedit, mult mai târziu, a avea o încărcătură culturală uriașă pentru o comunitate despre care, copil fiind, nici nu aveam cum să știu.
Judy Garland a fost si rămâne una dintre cele mai emblematice figuri ale Hollywoodului clasic, o artistă a cărei viață și carieră au influențat nu doar lumea filmului și a muzicii, ci și sensibilitatea culturală a unor generații întregi. Născută în 1922, într-o familie de artiști de vodevil, a urcat pentru prima dată pe scenă la doar doi ani și jumătate, alături de surorile ei - trupa „The Gumm Sisters”, într-un număr muzical care avea să marcheze începutul unei vieți trăite sub lumina reflectoarelor. Talentul ei ieșit din comun a atras rapid atenția studiourilor MGM, care au preluat-o la doar 13 ani și au transformat-o într-o vedetă, dar cu un preț enorm. Studioul i-a controlat alimentația, i-a administrat pastile pentru a slăbi, stimulente pentru a rezista la ritmul infernal al filmărilor și sedative pentru a putea dormi. Această combinație toxică a dus la dependențe care aveau să o urmărească toată viața. La 17 ani, rolul lui Dorothy în „The Wizard of Oz” a propulsat-o în istoria cinematografiei, iar cântecul „Over the Rainbow” a devenit nu doar semnătura ei artistică, ci și una dintre cele mai iubite melodii ale secolului. Cariera ei a continuat cu o serie de musicaluri care au definit epoca de aur a Hollywoodului, dar succesul a venit la pachet cu o presiune constantă. Studiourile îi controlau fiecare aspect al vieții, iar dependențele, odată instalate, au devenit o parte dureroasă a existenței ei. Cu toate acestea, Judy Garland a rămas o prezență magnetică pe scenă, capabilă să transforme vulnerabilitatea în forță și suferința în artă. Trăia fiecare notă, fiecare replică, fiecare apariție cu o intensitate rar întâlnită. Viața ei personală a fost la fel de tumultuoasă ca și cariera. S-a căsătorit de cinci ori, cu bărbați care au jucat roluri diferite în viața ei: compozitorul David Rose, regizorul Vincente Minnelli, producătorul Sid Luft, actorul Mark Herron și muzicianul Mickey Deans. Din aceste relații s-au născut trei copii, dintre care cea mai cunoscută este Liza Minnelli, actriță și cântăreață premiată cu Oscar, care a moștenit nu doar talentul, ci și magnetismul scenic al mamei sale. Lorna și Joey Luft au rămas și ei aproape de lumea artistică, fiecare în felul său. În ciuda succesului, viața lui Judy Garland a fost marcată de fragilitate. Dependențele, presiunea profesională și epuizarea au dus la o deteriorare treptată a sănătății. În 1969, la doar 47 de ani, a murit la Londra în urma unei supradoze accidentale de barbiturice, un final tragic pentru o artistă care a luminat scena cu o intensitate pe care puțini au egalat-o. Dar povestea ei nu se oprește aici. Judy Garland rămâne una dintre cele mai fascinante figuri ale culturii americane, iar legătura ei cu comunitatea gay nu este o invenție modernă, ci un fenomen care a început încă din anii ’40 și ’50, când homosexualitatea era ilegală, iar oamenii trăiau în umbră, în frică și în coduri secrete. Într-o lume care nu le oferea niciun spațiu de libertate, Judy Garland a devenit pentru mulți un simbol al supraviețuirii emoționale. Viața ei, plină de presiuni, abuzuri din partea studiourilor, dependențe și reveniri spectaculoase, oglindea într-un fel lupta interioară a unei comunități care încerca să existe într-o societate ostilă. Oamenii marginalizați o recunoșteau instinctiv ca pe una de-a lor: vulnerabilă, sensibilă, dar capabilă să se ridice de fiecare dată pe scenă și să transforme durerea în artă. Cântecul „Over the Rainbow” a devenit, fără ca ea să o fi intenționat, un fel de imn secret al speranței. Pentru mulți bărbați gay din acea epocă, versurile despre un loc „unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie” erau o metaforă pentru o lume în care puteau trăi liberi. De aici s-a născut și expresia „friend of Dorothy”, un cod folosit în barurile gay pentru a identifica discret pe cineva din comunitate, inspirat de personajul Dorothy Gale. Judy nu a creat acest cod, dar a devenit fără să știe un reper cultural pentru o comunitate care avea nevoie de simboluri. În anii ’50 și ’60, spectacolele ei live erau frecventate masiv de bărbați gay. Ea îi trata cu respect și afecțiune într-o perioadă în care aproape nimeni nu o făcea. Într-o lume în care erau ridiculizați, persecutați sau pur și simplu ignorați, Judy Garland le oferea un spațiu de emoție, de catharsis și de apartenență. De aceea, nu e surprinzător că a devenit o figură centrală în cultura camp și în spectacolele drag, unde dramatismul, autoironia și intensitatea emoțională sunt celebrate. Există și mitul că moartea ei ar fi declanșat revoltele Stonewall, dar istoricii sunt clari - revolta nu a pornit de la Judy Garland. Ea a murit pe 22 iunie 1969, iar Stonewall a început pe 28 iunie, însă legătura este doar simbolică, nu cauzală. Comunitatea gay era deja la capătul răbdării după ani de abuzuri ale poliției, iar razia de la Stonewall Inn a fost scânteia reală. Totuși, faptul că mulți dintre cei care au ieșit în stradă o iubeau pe Judy și erau încă marcați de moartea ei a contribuit la atmosfera emoțională a momentului. Iar revolta nu a fost despre ea, ci despre libertate. 🌈 Ani mai târziu, când Gilbert Baker a creat steagul curcubeu, mulți au văzut în alegerea lui o continuitate firească a simbolisticii născute în jurul lui ‘Over the Rainbow’. Chiar dacă Baker nu a afirmat explicit că s‑a inspirat din Judy Garland, este greu de ignorat ecoul cultural al cântecului ei, care devenise deja un reper al speranței pentru comunitatea gay. În felul acesta, curcubeul a ajuns să lege, neintenționat, visul lui Dorothy de dorința unei comunități de a trăi liber.
Filme și producții celebre despre Judy Garland --- pentru Clubul Cinefililor
1. The Wizard of Oz (1939) – filmul care a consacrat-o definitiv în rolul lui Dorothy Gale.
3. A Star Is Born (1954) – interpretarea pentru care a primit nominalizare la Oscar.
4. Judy (2019) – film biografic cu Renée Zellweger, care a câștigat Oscarul pentru rolul lui Judy, film pe care îl recomand cu toata dragostea, pentru interpretarea extraordinară și pentru felul în care surprinde fragilitatea și forța ei. 5. Life with Judy Garland: Me and My Shadows (2001) – miniserie biografică bazată pe memoriile fiicei ei, Lorna Luft.
6. Liza with a Z (1972) – nu este despre Judy, dar este un spectacol emblematic al ficei acesteia - Lizei Minnelli, influențat de moștenirea mamei ei.
Trebuie sa recunosc ca romanul m-a prins cam greu... Pentru gustul meu, prea mult dialog "banal", nespectaculos...
Însa, dupa ce m-am fortat (câteva pagini bune) sa ramân la lectura, textul m--a captat. Personajele mi-au devenit simpatice si aventura lor tot mai interesanta...
Am descoperit o veritabila aventura de Patchwork-family într-o vacanta de Craciun ☺ Exact asa cum se concepe o piesa textila din bucati mici de material de diverse tipuri, dimensiuni si culori (patchwork), exact asa se creaza si relatia acestor adulti...Cu sau fara copii din relatii anterioare, implicati mai mult sau mai putin sentimental în noile relatii - parteneriate neconjugale, "adultii astia" amesteca de-a valma sentimente, interese, ambitii si pasiuni.
Romanul descrie la început doua cupluri frumoase si perfect ancorate în societatea contemporana si pe masura ce înaintezi în lectura, începi sa observi fisurile tot mai adânci din "armonia" lor de familie. Situatia este în curând dominata de neîncredere, neînțelegeri și minciuni.
M-au amuzat "întreruperile" din roman prin prezentarea reclamelor parcului de vacanță - o paralela voit bizara între actiune si locatie. Interesante sunt pasajele despre cum vad copiii lumea adultilor, dar si cele despre cum percep adultii lumea copiilor...
În final, panica indusa de misteriosul incident este deviata si romanul are happy end.
Fara mari pretentii literare, recomand romanul ca lectura de destindere, pentru o zi de concediu.
De saptamâni de zile amân si iata, a venit momentul sa fac o postare în care sa raspund întrebarilor puse de: Mihaela, Rux, Niko, Fiordaliso, Diana si Suzana ♥♥♥♥♥♥
Leo este foxterrier si contrar rasei, este blândut, nu ataca pasarelele sau pisicile care poposesc la noi în curte. Dar... daca trece cineva strain pe lânga gardul nostru, latra ca un fioros! Este un leu-paraleu ☺☺☺ Daca primim musafiri, primele trei-patru minute nu ne putem întelege unii cu altii, ca Leo latra de bucurie. Apoi se linisteste si începe sa îsi aduca jucariile, provocând la joaca. Este simpatic si tare îndragit în cartier. Este deasemenea invidiat, pentru silueta si pentru ca nu accepta nimic de mâncare de la straini!
Leo primeste mancare doar seara, pe la ora 19. Are un castronas pentru “mâncare umeda” si unul pentru “mâncare uscata”. Preferata lui este conserva Animonda Gran Carno – care ofera diverse amestecuri de carne de vita cu iepure, sau cu somon, cu cerb, cu miel, cu pasare…plus orez si legume (morcovo, cartofi) si mere. Cumparam asa un bax-mixt si primeste cântarit, in fiecare seara 170g. Peste mâncare stropm câteva picaturi de ulei de somon (omega 3, cica e bun pentru piele si blanita).
Mâncarea boabe, este Select Gold Complete, din care primeste în fiecare seara 70 g
Dimineata, avem ritualul nostru ♥ Servim micul-dejun în pat ☺ eu beau cafeluta si Leo primeste doua sticksuri de vita si o bucata de piept de pasare presat si uscat.
Daca vrem sa il rasfatam, îi oferim "Bonies" (bucatele de carne de vita presate sub forma de osisor, e marimea unui Tic-Tac) si din când în când câte un stick din "burta de oaie" (pute ca naiba! dar cica îi îmbunatateste flora bacteriala din intestine) ☺☺☺
O data pe luna, dupa baie, îi punem între umeri, o pipeta cu picaturi Front Line - împotriva parazitilor (pureci, capuse, paduchi), doza speciala pentru greutatea lui. Leo cântareste 12 kg.
O data la doua luni, primeste de la doctorita lui o tableta împotriva parazitilor intestinali.
Daca se întâmpla sa aiba scaunul moale, primeste câte o jumatate de "pastila de carbune" dimineata si seara, pâna când trece faza de diaree.
In afara de accidentul de masina, în urma caruia Leo a suferit doua operatii grele, nu a fost niciodata bolnav. O data în concediu a avut o leziune la labuta, de la scoici sau nisip. Doamne ajuta-ne, ca sanatatea, atât la oameni cât si la animale, este cea mai de pret!
O data la 10-12 saptamâni, mergem cu Leo la frizer si blanita lui este trimata, ghierutele scurtate, pernutele labutelor eliberate de blanita (pentru ca de cele mai multe ori se aduna praf sau pitricele si acesteale pot produce rani grave). Saptamâna aceasta pe 13 iunie are ultima programare înainte de concediu! De obicei, procesul de trimare dureaza cam 2 ore, doua ore si jumatate (ultima data am platit 120 €; între timp preturile au crescut! habar nu am cât vom plati martiea ce vine). În orice caz... atâta blanita ramâne în salon, ca noi râdem când plecam, ca luam doar jumatate din Leo acasa, jumatate ramâne acolo pe podea! ☺ Foxterrierilor si celorlalti terrieri (Airedale, Welsh, Irish, Lakeland, Kerry Blue, Bedlington) cu par sârmos, li se îndeseste blanita la nivelul pielii, fapt ce poate îngreuna respiratia cutanata si creste posibilitatea aparitiei eczemelor! Regula este, terrierii nu se tund! Nu se taie părul nici cu forfeca si nici cu o mașină electrica. Blanita lor se trimmeaza, doar asa se păstreaza textura părului sârmos și desenul caracteristic cu culorile strălucitoare.
Noi nu am gasit pâna anul acesta niciun salon special pentru foxterrieri si Leo a fost de câteva ori tuns, astfel încât la un moment dat ajunsese sur! Acum, de când mergem la acest salon, blanita lui îsi recapata încet încet culorile. Suntem foarte multumiti!
Legat de obisnuintele lui Leo, el are o cusca pentru transport, care când nu este folosita în masina, sta langa biroul meu. Pe cusca am pus un placaj si peste el o salteluta, astfel incat daca Leo are chef sa vada ce lucrez eu la birou, poate sa stea pe salteluta, la nivelul mesei de birou. Daca vrea sa doarma, poate sa se cuibareasca in cusca, între perinitele lui.
Pe vremea lock-downului, când lucram doar de acasa si apoi seara ma uitam la un film pe Netflix, Leo se urca pe birou, se lungea pe o paturica si dormea, ii timp ce eu îi periam blanita ♥ (câteodata este si Chico în vizta si în vacante sunt si nepotelele la noi ☺☺☺)
Leo mai are o salteluta pusa in bucatarie, pentruca daca noi facem de mancare, el sta frumos pe salteluta si ne priveste. Vrea mereu sa fie langa noi, este ca o umbra.
În dormitor are cosuletul cu salteluta, unde doarme deobicei, dar cand se rasfata, doarme cu noi în pat. Spre dimineata de obicei, este mereu în pat si se cuibareste peste plapuma, la mine in poala (eu dorm pe o parte).
Seara, cand stam la TV, Leo sare lânga mine pe canapea – acesta este momentul când de obicei îi periu blanita.
Mergem cu el de trei ori pe zi la cate o plimbare ce dureaza cca o ora, o ora si jumatate. In restul zilei, zburda in curte, cat vrea. Asa cum am mai spus, este foarte tolerant cu animalele mici – pasari, pisici, rate-salbatice… Nu suportasa se apropie cineva de gardul nostru, latra imediat! Recunoaste vecinii si pe ei nu ii mai latra cand trec pe alee. O data, eram cu Leo aproape de intrarea în parcul in care obisnuim sa ne plimbam si pe lânga noi a trecut pe bicicleta postasul. Acesta s-a oprit si a întrebat “ce are catelul, este bolnav?” Eu ma minunez si spun “Nu… dar de ce întrebati?” Zice el „Pai nu mai latra!“ ☺☺☺Leo însa latra doar când e la el în curte, isi apara proprietatea. Pe strada… nu este revierul lui
PS: Am gasit în arhiva, câteva fotografii cu pestii aurii, înainte sa îi mutam în iazul din curte; la ultima lor sedere în acvariu, aratau asa:
Am descoperit-o pe Akiane în urma cu cativa ani întâmplator, rasfoind "pagini" din internet. De atunci urmaresc mereu si cu deosebita încântare videoclipurile de pe canalul ei YouTube - ultimul, înainte de Craciun; am tot amanat sa scriu pe blog despre ea, dar simt ca parca daca nu v-o prezint, nu sunt crestin adevarat. Akiane s-a nascut pe 9 iulie 1994 si la vârsta de 8 ani a pictat tabloul pe care l-a intitulat "Prince of Peace" - sustinând ca Iisus i-a vorbit înca de când avea patru ani, încurajând-o să deseneze, să picteze si sa-si faca viziunile cunoscute.
Foarte pe scurt, Akiane are 24 de ani, a început să deseneze la vârsta de patru ani (aici mai sus, 4 desene facute de Akiane la vârsta de 5 ani!), la șase ani picta și a început să scrie poezii filozofice la șapte. Picturile Akianei sunt majoritatea alegorice și spirituale - portrete ale lui Isus, copii, animale si autoportrete. Inspirația ei principală provine din viziunile ei despre Cer și din învataturile si experiențele ei religioase. La vârsta de 12 ani a prezentat în expozitie șaizeci de tablouri în format supradimensional. Unele dintre lucrările ei au fost achiziționate de Ambasada SUA în Singapore.
În total a semnat peste 200 de lucrări de artă și 800 de lucrări literare. A publicat două cărți, ambele bestseller. La vârsta de 10 ani, Akiane a fost invitata la emisiunea TV The Oprah Winfrey Show. La vârsta de 12 ani, ea a fost intervievata de CNN. A apărut în episodul 68 al emisiunii "The Late Late Show" cu Craig Ferguson (2005) și în eposodul 21 al Talk-Show-ului Katie (2012). Viata Akianei este fascinanta si vocea ei este ca o mângâiere. Sper ca pentru fiecare, acest film autobiografic va fi ca un balsam pentru suflet. Pentru cei care nu înteleg engleza, am incercat o traducere, asa cum m-am priceput mai bine:
"... În 1994, familia noastră trăia într-o casa dărăpănată, permanent inundata, la marginea unui câmp de porumb, nu prea departe de o uriașă centrală nucleară. Tata, venit din zona ghetto-ul din Chicago, mama emigranta din Lituania, încercând sa scape de regimul sovietic. Mama m-a nascut acasa, singură, fără sa fie asistata de moașă sau doctor - la fel ca si pe cei doi frați mai mari. Când m-am născut, tatăl meu s-a îmbolnăvit si a fost la un pas de moarte si cea mai plauzibila cauza au fost toxinele din apa potabila și a pesticidelor cu care se stropea si peste casa noastra, atunci când erau tratate plantele de cultură. Nu aveam nici bucătărie, nici măcar un mobilier, cu excepția unei saltele, a unui scaun, a unui mic raft, a câtorva cărți de buzunar, a trei farfurii, două oale si un arzător portabil. Găuri mari, urâte și doar pete de vopsea existau pe placajul crăpat. Pereții scorojiti, cu crăpături profunde, au fost singurele noastre decorațiuni. Am spălat vasele într-o chiuvetă la subsolul nostru, care practic era în permanență inundat. Mama ne-a dus pe noi copiii în comunitatea rurală cea mai apropiata, în speranța de a ne găsit prieteni, dar usile ni se închideau în nas, una după alta. Nimeni nu vroia sa-si faca de lucru cu noi. Ba chiar un vecin ne-a amenințat cu represalii daca ne mai vede la biserica, un alt a încercat să ne împuște câinele. Într-o zi, cineva a provocat intentionat un incendiu în apropierea casei noastre si în panica produsa de flacari, am cazut pe scari si cicatricea de pe frunte mi-a ramas amintire pe viata. Deoarece starea de sănătate a tatălui meu se înrăutățea permanent si nu a mai putut sa mearga la lucru, singura noastra sansa a fost ca mama sa gaseasca o slujba sa întretina familia. A început ca vânzator ambulant al unor alge si mirodenii. Ne-a implicat pe toti copiii în efortul vânzarilor si o iarna întreaga, m-a purtat în spate, prin nameti de zapada de jumatate de metru - am umblat din ușă în ușă, din cartier în cartier. Incredibil cum afacerea mamei a prosperat si în mai putin de doi ani, a adunat atâtia bani încât parintii si-au permis luxul de a închiria vila Frank Lloyd - de trei mii de metri pătrați, în Rolla, Missouri. Unele din cele mai frumoase amintiri ale mele, sunt legate de acești patru ani petrecuti aici. A fost ca un vis frumos! Ma jucam ziua întreaga împreuna cu fratii mei, fara nici-o grija. Înotam în piscina interioară, faceam curse de scutere de-a lungul coridoarelor, pescuiam în micul nostru lac, ne împleteam coronite din păpădii, urmaream cu se dezvolta fluturii din coconi și alergam alaturi de câinele nostru urias (rasa Newfoundland) peste dealurile de golf. Chiar dacă biblioteca noastră s-a extins la douăzeci de mii de cărți, nu am fost niciodată orientata spre lectura. Mi-au plăcut mai mult experiențele de viață reale. Si pentru ca am crescut fără rude, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era sa petrec timpului cu familia mea. Frații mei mai mari au fost cei mai buni mentori și tovarasi de joacă, iar părinții - idolii care au reusit întotdeauna sa faca lumină în cele mai întunecate situații. Cu râs si glume, am reusit sa depasim cele mai dificile momente. Dupa ce sănătatea tatălui meu s-a îmbunătățit, mama a abandonat afacerea în plin succes si parintii au hotarât sa ne mutam din vila si sa reducem cheltuielile la minimul de supravietuire, pe principiul ca nimic nu este mai important decât sanatatea si timpul petrecut cu familia. Parintii si-au dedicat noua tot timpul, acordându-ne multă afectiune, atenție și îndrumare. Dacă nu ar fi luat această decizie, probabil ca nimeni nu ar fi observat înclinațiile mele artistice și fără sprijinul lor zilnic nu aș fi devenit artistul care sunt astăzi. Ne-am despatit de vila superba, de biblioteca, de mobilierul nostru, am parasit minunatele noastre locuri joacă, dar am câștigat mult mai mult - pe mama, să ne educe cu normă întreagă. Am savurat atenția ei deosebita. A avut timp sa mă asculte, uneori ore întregi, despre visele mele în cele mai mici detalii, despre viziunile mele spectaculoase ale viitorului și ale altor lumi. Era singura care credea că ceea ce descriam nu erau fantezii fabricate, ci experiențele mele reale și ea a notat totul cu meticulozitate în jurnalul ei. La fel ca matematicienii, teoreticienii și fizicienii cuantici care datorita unui instinct special si extrem de dezvoltat, au o percepție deisebita asupra lumii, asa am crezut că am și eu un alt fel de simț de percepere al universul. Privind retrospectiv experiențele mele spirituale, au existat multe intamplari inexplicabile, însă nimic nu a afectat familia la fel de mult ca întâmplarea pe care o voi povesti, când într-o zi ploioasă am dispărut. Aveam doar cinci ani. Sute de vehicule din micul nostru oraș au fost oprite pentru inspecție si fotografia mea a fost distribuită în toate dispeceratele locale. Ciudat a fost faptul ca eu puteam sa-i vad pe toti cei implicati în cautarea mea - pe fiecare ofițer de poliție, pompier, câine de căutare sau vecin. Toti suspectau o rapire, îi auzeam si îi vedeam, dar nimeni nu ma putea vedea! Culmea este ca eu îi vedeam pe toti simultan, indiferent de timp sau spatiu. Dupa câteva ore, am fost din nou vizibila si am reapărut chiar lângă ferestrele din coridorul în formă de semilună al casei noastre, în mijlocul numeroșilor martori oculari. Nici familia mea, nici ofițerii de politie, nici eu nu am putut sa înțelegem ce sa întâmplat cu adevărat, nimeni nu a putut da o explicatie plauzibila. Singurul lucru concret din acea zi este ursuletul de plus pe care l-am primit de la dipseceratul de poliție. Din acest moment, am început sa desenez si sa pictez asiduu. Ca si când as fi avut de îndeplinit un plan. Mama îmi punea la dispozitie creioane colorate, vopsele si hârtie. Formatul standard al colii de hârtie nu ma mai multumea, simteam ca am nevoie de o suprafata mult mai mare sa exprim ceea ce simt si exploziile mele de nemultumire începusera sa se înmulteasca. Mama nu m-a mustrat niciodata pentru crizele mele de nervi si a salvat multe din schitele pe care eu le-am aruncat la gunoi. Eram atât de frustrata si plângeam foarte des. Refuzam sa învat de la cineva, însa stiam ca singura nu-mi voi putea îndrepta greselile din pictura. Si atunci, tot mama m-a ajutat cu multa rabdare si tactica - a fost... ca si când mi-ar mai fi daruit o pereche de ochi. Apoi, tot ea a fost cea care m-a sfatuit sa învat alti copii sa picteze si astfel sa-mi autofinantez materialele pentru pictura. Mama mi-a spus: "Un palmier este singurul copac care poate supraviețui unui uragan fără a se rupe. Se poate îndoi până la pământ, pentru ca are rădăcinile elastice si robuste, antrenate pe timpul furtunilor repetate. Talentul tău, Akiane, este ca un palmier. Va fi mai puternic dacă vei lucra cu alți copii, nu împotriva lor. Chiar dacă aceasta munca seamănă acum cu un uragan." Si tot mama mi-a spus sa nu ma compar niciodata cu un alt copil. "Un mare artist nu este mai bun decât alți artisti, Akiane. Un mare artist îi face pe alți oameni să se simtă mai bine. Si un artist adevărat este acela care-si termina lucrarile începute." Ea avea mereu dreptate. Am început scoala exact când s-a născut Ilia, cel de-al treilea frate al meu, dar nu am rezistat acolo mai mult de un an și jumătate. Toti profesorii încercau sa ma faca sa vad liniile si culorile asa cum doreau ei si toti considerau ca asa cum fac eu este gresit. Am fost retrasa si înscrisa la scoala parohiala, unde am urmat cursurile de arta si sculptura religioasă. Aceasta mi-a influențat foarte mult atracția ulterioară asupra figurilor legendare. Pentru prima dată am ajuns să aflu despre viziunea lumii asupra a ceea ce trebuia să fie divinitatea, dar în profunzime am simțit că eu am perceput totul într-un sens mult mai larg și mai profund. Mi se părea că majoritatea oamenilor erau complet ignoranți față de alte realități sau că realitățile pe care le-au perceput erau văzute doar dintr-un unghi foarte îngust. Visul vieții tatălui meu a fost să se mute în Occident, așa că atunci când a găsit un serviciu în domeniul hotelier, ne-am mutat la Coal Creek Canyon, Colorado, la doua mii de metri deasupra nivelului mării. Mutatul noastru a coincis cu tragica zi de 11 septembrie (2001). Au fost cele mai grele zece luni din viata familiei noastre, cu multe accidente sau îmbolnaviri. Covorul albastru, închis de cincizeci de ani în casa pe care o închiriasem era îmbâcsit de praf, la fel ca si pereții și plafoanele. Fratele cel mic a fost la un pas de otrăvire. Toxicoza s-a manifestată prin tulburări gastro-intestinale și respiratorii deosebit de periculoase. Vizitele la medici si diverși specialiști nu au schimbat situația. Frații mei mai mari s-au rănit - Jean Lu, la spate și picioare, iar Delfini a suferit o arsura severa. Eu am suferit permanent de migrene, am pictat din ce în ce mai rar si parca si încrederea în arta mi-a fost diminuata. Am abandonat desenul si pictura si la îndemnul mamei, am început sa-mi exprim emotiile prin scris. Am compus texte si poezii pecare le-am tradus din engleza în rusa si lituana si le-am publicat în reviste literare, însa aceasta activitate nu mi-a adus entuziasm. După ce tatăl meu a fost concediat, am decis să ne mutăm din nou, de data aceasta în nordul Idaho - locația care a fost dezvăluită într-una din viziunile mele. Am continuat să ne îngrijim de bolnavii noștri si sananatea lui Ilia a început sa se recupereze. Mama mi-a amintit de talentul meu deosebit si mi-am regasit pasiunea pentru artă. Viziunile mele s-au întors, treptat.. Stilul meu de viata s-a schimbat profund, am început sa ma trezesc foarte devreme de dimineața ca să pictez. Am lucrat pe panouri tot mai mari si cu materiale din ce in ce mai diverse. I-am cerut mamei să mă ducă în vizita la ferme pentru a schița animale și pentru a găsi modele umane, în activitati specifice. Îmi amintesc reactia mamei când i-am prezentat prima mea pictura în ulei. M-a îmbratisat si a spus: "Akiane, aceasta este o capodoperă. Chiar daca nu vei mai reusi nimic mai mult în viața ta, tu ai lăsat deja ceva pentru posteritate! "Suportul ei moral si emotional a fost deosebit de important pentru mine. Si... ea a fost singura care mi-a apreciat munca. Nimeni altcineva nu a recunoscut talentul meu în devenire. Când mama a sugerat să expunem lucrarile mele, a existat un protest copleșitor de la restul familiei. Pe de o parte, ei au vrut din toată inima să mă protejeze de criticile negative, pe de altă parte, ei însisi nu vedeau nimic remarcabil în picturile mele. După câteva luni de tensiune și negocieri, mama a invitat câtiva cunoscatori de arta locali, sa îsi spuna parerea si... a avut parte de indiferență și cinism. Părea ca nimeni nu întelege arta mea. Dar mama nu a renuntat, a continuat să scrie scrisori către diverși sponsori, organizații, agenții și mass-media, sperând că cineva ar putea vedea talentul meu. Dar nimeni nu i-a împărtășit entuziasmul. Realizând că nimeni cu excepția mamei mele nu îmi prețuieste munca, am devenit din ce în ce mai deziluzionata. Odată nemultumita de ceea ce pictam, am aruncat tabloul afara în ploaie. Dar mama l-a prins, înainte sa aterizeze în baltoaca. Ca printr-o minune, exact când dezamăgita nici eu nu mai credeam ca arta mea va mai avea viitor, a aparut un om la usa casei noastre. Un expert de arta s-a arătat interesat sa ma reprezinte ca artist si sa îmi comercializeze lucrarile. Deja a doua zi dupa ce am semnat contractul, acesta ne-a ridiculizat familia. Acest agent a început să ne exploateze încrederea, manipulându-ne în cele mai revoltătoare moduri și chiar furându-mi picturile. Din nou, mama a fost tare si nu a renunțat. A continuat să-mi ridice moralul si, cu complimente și multa afecțiune, m-a încurajat să perseverez, să pictez și să ignor toți scepticii. Așadar, investind ultimele economii pe vopsele am încercat să pictez din nou. Cu jumătate de angajament. Șovăielnic. Treptat. Fara un plan anume... Am pictat asa cum am simtit și am lucrat fără așteptări, fără nevoie de aprobari sau recunoașteri și fără să știu ce urmează. Am început să observ o viață obișnuită într-o lume extraordinară și o viață extraordinară într-o lume obișnuită. Cu cât am pictat mai mult, cu atât mai mult am simțit că arta a fost adevărata mea misiune. Dorinta de a rezilia contractul cu agentul a fost din ce în ce mai mare si soluționarea litigiului a venit prin medierea în instanța judecătoreasca. Imediat dupa acest succes, am primit o invitație neașteptată de a zbura la Chicago spre a fi oaspete la Oprah Show. Ca prin farmec, lumea s-a schimbat și toate persoanele, inclusiv familia mea și cunoscuții nostri, au văzut brusc ceea ce văzuse mama mea de-a lungul timpului. A fost ca și cum cineva ar fi disipat ceața... La puțin timp după aces eveniment, am avut o expozitie personala într-un muzeu. Aproximativ două mii de oameni așteptau să-mi vadă lucrarile. Mi-a luat ceva vreme să înțeleg că toți aceea au venit sa admire arta MEA! Aceasta a fost ziua în care am înțeles sensul viziunii, iubirii și perseverenței, apreciind-o pe mama ca fiind cea mai perfecta busolă care m-a ajutat sa navigez prin toate furtunile tumultuoase ale călătoriei mele intense în Artă. De-a lungul anilor mei de adolescență, după ce sa născut cel de al- IV-lea frate al meu, am parcurs lumea alaturi de familie în treizeci de țări, am trăit pe trei continente și ne-am angajat să ajutam si alti oameni care aveau nevoie de îndrumare și de inspirație. Am schimbat impresii cu alte familii despre arte, relații, culturi, ingeniozitate și educație holistică. Am colaborat la armonizarea diferitelor grupuri seculare și spirituale pentru o comunicare pașnică și rezolvarea conflictelor și am vizitat sute de școli din întreaga lume. Ideile noastre au ajutat multe organizații și familii să scape de mediocritate și să maximizeze potențialul copiilor nelimitat și, în unele cazuri, vederile noastre au generat valuri ce au adus schimbări pedagogice imense. Unul dintre cele mai semnificative proiecte de inimă a devenit o unitate globală prin intermediul artelor literare, de film, de performanță și de artă și a ajutat alți artiști aspiranți, tineri și bătrâni din întreaga lume să-și atingă visele. Pentru ca visele copiilor să devina realitate, este suficient sa existe o singura persoană care crede și susține talentul și misiunea lor... Așa cum mie mi s-a întâmplat." Tuturor, o duminica binecuvântata!
Cele 12 cuvinte propuse de Eddi penru editia 198 "Duzina de cuvinte": copil, iarna, rosu, hârtie, poem, cafea, lumina, foc, speranta, iubire, brad, multumesc. Tema propusa: Parfumul unui vis
Am pasit pe vârfuri în camera învaluita în lumina galbuie raspândita de lampadarul cu abajur din hârtie cerata. Bunica motaia în balansoar, învelita cu salul ei rosu tricotat. Motanul vargat, facut colacel, torcea fara griji în poala ei. La dreapta bunicii, pe masuta, lânga vaza cu crengi proaspete de brad, erau pregatite cupele din cristal, dulceata de gutui si doza cu sita pentru pudra de scortisoara. De cealalta parte a masutei, în fotoliu, bunicul citea cu intonatie un poem dintr-un volum gros, cu coperti din piele. A abandonat lectura si a sarit sprinten ca un copil sa ma îmbratiseze. Apoi s-a dus la bucatarie sa puna de cafea. Motanul a sarit în urma lui si a zbughit-o pe usa. Bunica s-a trezit si vazându-ma, ochii ei albastri s-au luminat de bucurie.
Ca în fiecareduminica deiarna, le-am adus un pachetel cu smochine si bunica m-a sarutat pe amandoi obrajii.
Jarul din semineu era înca viu, am mai pus doua lemne pe foc si mi-am tras un taburel lânga masuta. Bunicul a sosit cu tavita de inox si cestile cu cafea aburinda. Ca sa ma rasfete, a desfacut pe-o farfurioara si o portocala, în forma unui nufar. Am întins mâna sa iau o feliuta si… am atins ceva blanos. Lânga mine se gudura Leo (foxterierul), lovind fotoliul cu codita lui în tactul unui metronom. M-a atins pe obraz cu boticul negru, ca o maslinuta.
L-am mângâiat si încet-încet, am realizat ca atipisem în balansoarul din fata semineului, învelita cu salul rosu tricotat de bunica. Pe masuta, în dreapta mea, se usca pe o farfurioara coaja unei portocale, taiata în forma de nufar - asa cum am învatat de la bunicul.
Dumnezeu sa-i odihneasca în pace! S-au dus la cer de câtiva zeci de ani, dar eu nu voi abandona nicicând speranta ca într-o buna zi îi voi reîntâlni, acolo sus, sa le multumesc înca o data pentru imensa iubire pe care mi-au daruit-o!
Sa fi avut 5-6 ani… Eram la bunici în Saptamâna Mare. Prea multe detalii nu îmi amintesc, însa unul singur ma face mereu în preajma Noptii de Înviere sa scormonesc în amintiri. Din pacate, bunicii nu mai sunt lânga mine sa încercam împreuna sa reconstituim acea noapte magica… Dumnezeu sa-i odihneasca în pacea eterna!
Îmi placeau mult vacantele la bunici. Pe atunci locuiau în Bucuresti pe Brezoianu, direct lânga unul din spatiile de joaca din Cismigiu. Dupa micul dejun, ieseam singura la leagane si groapa cu nisip.
Bunicii locuiau la ultimul etaj într-o cladire veche si eleganta, cu doua sau trei etaje. Pe acelasi palier locuia o familie care avea un baietel. Nu stiu ce vârsta avea, însa era înca bebelus, mergea de-a busilea. Mama lui îmi atragea deseori atentia cu blândete, sa nu alerg pe scari „ca doarme bebe“. Sotul doamnei lucra într-un minister. Bunicul, colonel pensionar, lucra înca contabil-sef la o întreprindere bucuresteana, din placerea de a avea o ocupatie serioasa (poate si din motive financiare, pentru ca planuiau sa se mute la Sibiu, unde doi ani mai târziu au si ridicat o casa mare în curtea strabunicilor. Sora bunicului a ramas sa locuiasca în aceeasi curte, în vechea casa parinteasca).
Bunicii erau persoane foarte sociabile, aveau câtiva prieteni foarte buni si în acea Noapte de Înviere a fost stabilit sa vina toti la masa, la bunici. Atunci a fost prima data când masa de Paste a însemnat pentru mine ceva deosebit.
Toata ziua bunica a fost ocupata la bucatarie. Bunicul a fost cu mine de dimineata la târg în Obor, sa vedem puii de gaina si de rata. Doamne ce mult îmi placeau! Mai ales cei ciocolatii!
Dupa masa de prânz am fost cu patinele cu rotile în parc. Seara, dupa baita, am adormit imediat.
La miezul noptii m-a trezit vocea bunicii care mi-a soptit ca e Noaptea de Înviere si ca pentru mine a sosit un pachet de la Iepuras. Pe comoda era o cutie mare de carton. Doream sa stiu ce ascude însa eram prea adormita sa o deschid singura. Bunica a scos din ea cea mai frumoasa rochita pe care am vazut-o vreodata! Plus strampi albi si pantofiori de lac, asortati la rochita din satin cu flori roz-pastel.
„De Pasti ne înnoim“ a zis bunica. De atâta bucurie si uimire, atunci nici nu am întrebat nimic în legatura cu misteriosul Iepuras. M-am lasat îmbracata ca o papusa. Apoi bunica mi-a pieptanat parul si l-a lasat liber (de obicei îmi facea doua codite împletite). A prins doar bretonul cu o agrafa. Când am fost gata, mi-a dat voie sa ma parfumez cu parfumul ei pe care-l adoram. Mirosea a primavara!
Am iesit din dormitor în hol. Usa de la intrare era larg deschisa si din casa scarilor se auzeau voci. Pe holul dintre apartamente era întinsa o masa lunga. Bunicii si vecinii au hotarât sa serbeze Pastele împreuna, cu tot cu musafiri.
Mama bebelusului plasa platouri cu mâncaruri alese pe masa lunga, acoperita cu fata de masa alba, scrobita. Bunica intercala platourile ei si amandoua râdeau.
Bebelusul dormea, doar eu eram asa de mare încât sa am voie sa particip la sarbatoare.
Bunicul era înca la biserica, cu sotul vecinei. Au sosit cu lumânarile aprinse, au salutat vesel „Christos a Înviat!“ si au dat lumina candelabrelor de pe masa festiva.
În urma lor au urcat scarile grupuri de adulti – prieteni de-ai bunicilor si de ai vecinilor. Îsi spuneau „Christos a Înviat!“ „Adevarat a Înviat!“ si se îmbratisau. Ofereau gazdelor frezii si zambile si mie pungute cu bomboane si ciocolata. Tot ce se întâmpla în jurul meu era nou, interesant, fascinant! Eram singurul copil, stateam pe scaunul pe care m-a asezat bunica si priveam încântata, aproape fara sa respir! Casa scarilor generoasa, scarile din marmura cu balustrada din lemn furniruit, tavanul înalt pe care dansau luminile lumânrilor la fiecare miscare a invitatilor, ciocnetul oualor rosii, al paharelor si tacâmurilor, vocile vesele ale comesenilor, parfumul florilor care împodobeau masa, rochita mea noua… Îmi parea ca traiesc o poveste! Si toate aceste minuni datorita Învierii Domnului Iisus!
Numai bunatati erau întinse pe masa, însa nimic nu ma tenta. Conta doar faptul ca aveam voie sa fiu si eu acolo!
Nu stiu cât a durat pâna când bunica a observat ca pleoapele-mi sunt tot mai grele. M-a luat de mâna si mi-a spus sa-mi iau ramas bun de la musafiri si sa merg la culcare. Unii mi-au mângâiat mânutele, altii m-au ciupit de obraz si m-au pupat de frunte. În timp ce am facut turul în jurul mesei, un domn elegant s-a aplecat la urechea mea, mi-a soptit sa întind mâna si sa închid ochii. Am executat automat si am simtit ceva pufos în causul palmei. Când am deschis ochii, tineam în mâna un saculet în miniatura, strâns cu snur cu perlute aurii. „Nu voi fi aici de Stropit însa asa o floricica gingasa trebuie udata, sa creasca si sa înfloreasca. Sa-l folosesti sanatoasa si voioasa!“ mi-a zis. [Mult mai târziu, în discutiile reluate dupa câtiva ani cu bunica, am înteles sensul vorbelor acelui domn. Era un prieten de-al vecinilor si se pare ca lucra în ambasada. Nu l-am mai întâlnit niciodata.]
Bunica m-a luat de dupa umeri si m-a dirijat spre dormitor. Nu stiam înca ce proteja acel saculet din catifea de matase alba. Era un parfumel în sticluta slefuita ca un diamant, cu capac auriu. În acea noapte am dormit cu saculetul cu parfum sub perna. Abia a doua zi am îndraznit sa desfac dopul si o aroma tulburator de placuta m-a învaluit. Parfumelul în saculet a devenit talismanul meu. Oriunde mergeam, purtam saculetul cu mine. Nu ma parfumam. Foarte rar atingeam usor gura sciclutei cu vârful degetului si apoi tamponam zona din spatele urechilor.
Timp de câtiva ani am avut parfum în sticluta. Apoi am pus apa cu o pipeta. Mirosul persista atât de puternic, încât chiar si apa parfuma ☺
Au trecut multi ani… Cred ca eram prin clasa a VI-a sau a VII-a. Într-o vara, eram undeva în tabara. Dormitorul de fete avea 15-20 de paturi. Seara, dupa ce se dadea oficial stingerea, ne adunam toate în cerc si povesteam, cântam si dansam. Faceam cum s-ar spune acum „Pyjama Pary“ ☺ Eu eram un fel de vedeta, fetele ma considerau „deosebita“ pentru ca aveam camasa de noapte facuta la comanda. Era lunga pâna la glezne, lucrata dintr-un batist bleu cu flori mici albe, dupa un model migalos, lejer cu pliuri, ca o rochita de zâna – ziceau fetele. Bunica comandase pentru mine din acelasi material si lenjerie de pat.
Într-o seara am povestit fetelor despre Noaptea de Înviere – povestea aici redata, si le-am aratat punguta alba cu sticluta cu apa parfumata. A trecut din mâna în mâna si toate s-au minunat.
A fost ultima noapte când am avut-o sub perna… A doua zi disparuse. Definitiv si irecuperabil.
PS: Cred ca amintirea acestui parfum a determinat în mine dorinta de a colectiona (ca adult), parfumuri-miniaturistice ☺ vezi foto.
La multi ani tuturor copiilor dar si tuturor adultilor care undeva într-un colt al sufletului, pastreaza copilul ce au fost odata, stiind înca sa se bucure de maruntisurile cotidiene, asa cum doar copiii stiu sa o faca!
Pentru ca astazi este Ziua internationala a Copilului si doar mâine rubrica "Meloman pentru o zi", voi combina temele si voi scrie despre Angelina Jordan.
Este o fetita nascuta la 10 ianuarie 2006 în Norvegia. A început sa cânte la vârsta de un an si jumatate, la patru ani a luat lectii de cannto, între timp a studiat jazzul clasic si dupa ce a câstigat concursul "Norske Talenter" din Norvegia, a devenit international cunoscuta.
Vocea si maniera în care intrepreteaza melodiile sunt absolut incredibile...
Fara pic de efort, copilul acesta interpreteaza cu o voce atât de speciala, suna atât de matura, atât de soul... timbrul ei este de "fumator si bautor de wisky", vocea ei are feeling si un vibrato pentru care multi muzicieni exerseaza o viata întreaga! Însa Angelina, doar deschide gurita - apropo, tocmai a dat Zânei Măseluţă câtiva dintisori de lapte ☺ - si rosteste versuri pe care chiar daca înca nu le întelege, le încarca în sensibilitate si caldura...
Daca închizi ochii, ai senzatia ca o asculti pe Billie Holiday, Mahalia Jackson sau Amy Winehouse. Daca o privesti - în mai toate aparitiile ei în fata camerelor de filmat apare descaltata si purtând o rochita alba, cu parul lung acoperit cu o coronita de flori si lasat în voie sa-i curga pe umerii fragili - Angelina nu pare a fi pamânteana!
Fotografiile ei au aparut pe prima pagina a revistelor People Magazine, Time, Huffington Post, Mirror si videoclipurile de pe youTube au înregistrat record de clickuri! Agelina enste FENOMENALA!
PS: Mulțumesc celor care au avut ideea acestui șotron permanent în Coburg. Prin el, copilul din fiecare adult primește invitația la o scurtă revenire — o mică provocare spre bucuria de altădată.
