Alo, centrala?

Am primit astazi aceasta minunata poveste pe e-mail, poate ca deja o stiti, dar daca nu, atunci... merita sa o cititi!

Pe când eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata în perete. Receptorul stralucitor atârna într-o parte. Eram înca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit ca undeva, înauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si în plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh închis în sticla, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni în preajma care sa-mi arate compasiune.
Am umblat în jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pâna am ajuns la scara. Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie pâna în hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala."
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu în telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma întrebarea.
"Nu este nimeni acasa în afara de mine..."- am bolborosit.
"Îti curge sânge?" - m-a întrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi frigiderul?" - m-a întrebat ea. I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.
Dupa aceea am început sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica... Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem în parc cu o zi inainte, manânca fructe si alune.
A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a început sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am întrebat-o, "De ce se întampla ca pasarile, care cânta atât de frumos si aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie sa se sfârseaca într-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a înteles afectarea, pentru ca mi-a spus încet, "Wayne , tine minte întotdeauna, ca mai sunt si alte lumi în care se poate cânta".
Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala" - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am întrebat-o.
Toate astea se întamplau într-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai încercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.
Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni... Adesea, în momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de rabdatoare de întelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atâta timp cu un baietel ca mine.
Dupa câtiva ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de-o vreme. Apoi, fara sa ma gândesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo, centrala?"
Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala"
Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunând: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvântul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pâna acum."
Am râs, "Deci tu esti, într-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea?"
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine?! N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor si am întrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Întreaba de Sally".
M-am întors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii".
Am întrebat de Sally.
"Sunteti un prieten?" - m-a întrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne"
"Îmi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma în ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamâni în urma."
Înainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie în caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sunt si alte lumi în care se poate cânta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit... Stiam la ce se referea Sally...
----------------------------------------
Astazi este ziua fratelui meu si m-am gândit ca zau, acesta poveste s-ar potrivi perfect firii lui... LA MULTI ANI, MIRCEA! :)