Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (3)

(continuare la „Jurnal de vacanta mai-iunie 2019 (2)
Duminica, 26.05 - Dupa micul dejun am plecat cu nerabdare spre centrul orasului.
Am parcat masina la Piata Teatrului, în fata salii Scolii Sportive la care am jucat volei timp de ~ 15 ani. Nu este o cladire speciala - fatada nu este deloc spectaculoasa, însa iubesc aceasta sala! Niciodata nu pot sa trec pe aici fara sa nu intru si sa arunc o privier în sala în care am avut antrenamente de 4-5 ori pe saptamâna. Pe locul în care acum exista automatul pentru plata parcarii era un chiosc de unde dupa antrenament ne cumparat “ciocolata cu 1 leu”… Ce vremuri! Si noslagia ma învaluie…
Sibiul nu este orasul meu natal (sunt nascuta în Bucuresti) dar este orasul meu de suflet. Familia mea s-a mutat la Sibiu în vara anului în care am început clasa a I-a si deci, aici am legat cele mai frumoase si trainice prietenii, aici s-au petrecut unele din cele mai importante evenimente din viata mea, aici s-au nascut fetele mele. În anul 2000 când am plecat din Sibiu, pentru mine “timpul Sibiului” s-a oprit asa cum opresti un video si de cate ori revin în oras, pornesc timpul si mai filmez o secventa. Cumva, amintirile mele s-au blocat în stadiul din 2000 si când sunt aici, ma astept sa vad pe strada figurile cunoscute atunci, uitând ca exact asa ca si pentru mine, pentru toti au trecut între timp 19 ani. Sunt sentimente foarte ciudate si extrem de greu de descris. În orice caz, ma bucur mult sa revad locurile îndragite pe atunci… Spre exemplu, bulevardul N.Balcescu îl strabateam zi de zi, din statia de autobuz de la Teatru si pâna la liceul meu, liceul Gh.Lazar.

Exact asa am facut acum – am urcat scarile din Piata Tetrului spre poarta din Zidul Cetatii si am ajuns pe bulevard, la “Farmacia 24”. Pe vremea când eram eleva, nu existau terasele din fata restaurantelor si ale cofetariilor, însa centrul era mereu animat. Chiar daca între timp toate cladirile istorice au fost renovate, mi se pare ca centrul avea atunci mai mult farmec… acum este mult prea comercial. Dar “ochii” au ramas neschimbati… Acesti ochi care veghează din toate direcţiile viaţa sibienilor, acum exact ca si în evul mediu…
Am strabatut bulevardul si am încercat sa-mi amintesc ce magazine erau în stânga si în dreapta… În capatul bulevardului, dupa farmacie, era un magazine de suveniruri si artizanat. Intram in el ca într-un muzeu. Vizavi de cinematograful Pacea (care acum a fost transformat în centrul commercial Galeriile Pacea), cumparam vara înghetata la cornet la “Tanti Sar’na” (ne aliniam întreaga gasca si salutam vânzatoarea in cor cu un “Saru’mâna”). La libraria Humanitas (care acum a primit si numele marelui Noica) lucra verisoara unui coleg de clasa si mereu ne punea carti speciale de o parte… cât pretuiam aceasta prietenie! La parterul Hotelului “Împaratul romanilor” era un shop supravegheat de securisti, de aceea, ocoleam întotdeauna aceasta vitrina, trecând pe celalalt trotuar. Câte si câte amintiri… În Piata Mare acum domneste fântâna arteziana si statuia lui Lazar. Este frumos însa îmi amintesc cu nostalgie de parculetul cu banci si minunatul rondou cu flori de sezon.
Am facut o multimer de poze, piata este inconjurata de cladiri frumoase ce ofera un decor special.
Apoi am intrat în Biserica romano-catolica, pentru ca sotul meu a dorit sa aprinda o lumânare. Nu am gasit si supraveghetoarea a mentionat “asa e la catolici – ei nu aprin lumânari!” hahaha! Doamne, ca mare ti-e gradina!


Apoi am trecut prin poarta din Turnul Sfatului si ne-am îndreptat sper "Podul Minciunilor” - cel mai vechi pod din fonta aflat în serviciu pe teritoriul României. La capatul pasarelei am facut pauza de o limonada si cate un pahar cu vin sec rosu. Café Atrium ofera un ambient magic, nu doar prin decorul stradal unic ci si prin programul de muzica live, al unui pianist. [Sotul spune la un moment dat ca doreste sa faca o donatie pentru minunata interpretare; eu traduc mamei si adaug ca pianistul mi se pare foarte cunoscut si încerc sa-mi amintesc cum îl cheama. Mama zice “nu e Clayderman?!” Eu zambesc, crezând ca e o gluma, dar mama sustine cu tarie ca e Clayderman. O privesc ciudat si dintr-o data înteleg faza si izbucnesc în râs. Scaunul mamei era cu spatele la coltul cu pianul si ea si-a închipuit ca ascultam muzica mecanica. Cat ne-am amuzat!].
Masa de prânz am servit-o la “Casa Haller”. Trebuie sa spun ca aproape in fiecare zi am mâncat mici si ca înca nu m-am saturat.

(va urma)