Început de toamna în Alpi - Miercurea fara cuvinte 41/2019

05.10.2019 - Breitenberg


Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au Shhhhhh, LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua ☺ Happy WW!

Excursie de weekend

La sfârsit de saptamâna, pentru a fugi de canicula, am ales sa facem o excursie în Alpi.
Frumoasa Bavarie are numeroase locuri superbe cu natura salbatica si fenomene uimitoare. Canionul Partnach este unul din aceste minuni ale naturii, în imediata apropiere a localitatii Garmisch-Partenkirchen - localitate cunoscuta în mod special datorita Jocurilor Olimpice de iarnă.
Am parcat masina direct lânga stadionul cu trambulina pentru sariturile cu schiurile si am pornit la pas pe drumul ce serpuieste pe malul râului Partnach. Apa acestui râu are culoare alb-turchiza si puterea cu care coboara din munti este incredibila. În 240 milioane de ani, a reusit sa taie stâncile de granit la adâncime de 80 metri si sa-si faca aici o albie pe lungime de 800 metri. Canionul este impresionant si drumul turistic este deschis pe tot parcursul anului, fermecând printr-o frumusete speciala în fiecare din cele patru anotimpuri. Vuietul apei este atât de puternic încât acopera vocile turistilor. Poteca este sapata direct în stânca, deasupra tălăzuirii apelor si trece deseori prin tunele ce seamana destul de bine cu intrarile în pesteri. Stropii izvoarelor atrase ca de magnet de râul Partnach se sparg pe vârful stâncilor, scânteind în lumini multicolore. La fiecare pas, canionul ofera ceva spectaculos si ai vrea sa fotografiezi fiecare clipa! Te afli într-o alta lume, este o lume de basm!


La iesirea din canion, termometrul indica 32° la umbra - un motiv în plus sa accepti invitatia terasei rustice. Bei o bere de la gheata si servesti o pereche de cârnaciori picanti, alaturi de o chifla proaspata, pufoasa. Cu forte noi, îti continui calatoria. Înainte de a ajunge în parcare, drumul se bifurca si un indicator arata ca la câtiva pasi mai sus se gaseste cea mai mica si mai veche statie de telecabina din lume. Gândul ca poate nu va mai exista multa vreme nu-ti da pace si nu vrei sa ratezi sansa pe care o ai astazi ☺
Telecabina Graseck poate transporta maximal 4 persoane, linia a fost data în folosinta în anul 1953 si leaga cheile Partnach (cota 750) cu vârful muntelui Wetterstein (cota 900). Deplasarea se face cu o viteza de 3 metri pe secunda si calatoria dureaza doar 4 minute. Urci în telecabina lasând în urma vuietul râului Partnach si cobori în atmosfera de pace deplina, oferita de turda alpina. Este ca o calatorie într-o alta dimensiune a timpului. Tot ce te înconjoara aici este altfel! Linistea este mai adânca, verdele pajistilor este mult mai crud si mai pur si se întinde direct la baza cerului albastru; aroma de fân si flori salbatice este atât de intensa încât simti ca plutesti, ca poti sa zbori. De jur împrejur nu auzi decât talanga vacutelor ce pasc fericite si indiferente ca ai aparut si tu în peisaj. Este atâta pace si armonie!
Pe terasa casei padurarului poti savura o felie de Zwetschgendatschi (placinta de casa cu prune) în timp ce privesti coama plesuva a celui mai înalt munte din Germania - Zugspitze.
Beat de atâta frumusete, te urci din nou în telecabina si te reîntorci pe drumul ce leaga canionul Partnach si stadionul olimpic. Stii ca nu esti decât un mic trecator prin acest tinut de basm, dar esti fericit ca ai petrecut o zi minunata si ai reusit sa te rupi pentru câteva ore din rutina în care esti sortit sa functionezi în cadrul societatii contemporane.

Un albastru infinit

continuarea articolului "Ultima zi a anului la cota cea mai înalta"

Statia meteorologica si antenele ce o înconjoara, plantate în imensitatea de gheata, piatra si zapada, creeaza cumva o imagine de science-fiction. Tot ce vezi este impresionant si doresti sa explorezi mai mult. Totul pare salbatic însa esti constient ca te afli într-o zona lipsita de primejdii. Întâlnesti oameni de toate vârstele si din toate națiunile pământului, veniți să se bucure si sa simtă înaltimea, libertatea, puritatea. Deasemenea sunt si multi catei (☺ Leo a marcat cota 2964☺).


Am coborât scara de metal spre terasa inferioara si cu tot vântul acela puternic, am facut totusi o tura.
Apoi ne-am refugiat la etajul doi, în cladire, la restaurant. Am gasit o masa libera direct lânga fereastra. Am servit un gulaș fierbinte si iute, sa ne încalzim rapid si am admirat prin fereastra sclipirile de diamant ale muntilor încarcati cu zapada, mângâiati de razele soarelui.
Am iesit din nou pe terasa si am trecut podetul pe partea austriaca. Si aici tot atât de multi turisti! Ne-am reîntors în Germania (☺) si am coborât cu telecabina peste ghetar în Platoul Soarelui.







Cu sufletul si ochii încarcati de albastru si alb-pur, ne-am reîntors la statia Zugspitze si am urcat în cabina care ne-a coborât la cota 1000. În vale soarele tocmai îsi retragea ultimele raze. Ceata forma pâlcuri si plutea usoara în aer, aproape de suprafața pămîntului acoperit cu o patura subtire de zapada. Daca la cota 2964 metri, înaltimea zapezii depasea 2,7 metri, aici la Eibsee, zapada abia daca mai avea 20 centimetri.
Am traversat padurea si ne-am regasit masina parcata la margine de sosea. Pe drum, ne-a depasit trenuletul care asigura transportul turistilor în parcarile mari din alte localitati, cei care au fost nevoiti sa îsi lase masina mult mai departe decât norocosii de noi ;-)


Drumul spre casa a fost superb - am surprins câteva imagini si le-am postat în articolul "În Ajun de Anul Nou"

Ultima zi a anului la cota cea mai înalta

continuarea articolului "O telecabina si trei recorduri mondiale"


Am constatat cu uimire ca o cladire complet noua era ridicata pe locul celei construite in 1930. La intrare era coada, însa pâna când am facut câteva fotografii, am ajuns la caserie. Trei bilete - doi adulti si un catel, au costat 94 de Euro (45 Euro/adult)! În sala de asteptare era foarte cald si noi eram infofoliti cu hanorace matlasate cu puf de rata, caciuli, fulare, manusi... Ne-am zis "nu are rost sa ne dezbracam acum, telecabina soseste imediat si în 10 minute suntem sus, pe vârful muntelui"... Telecabina a sosit, dar si aici era la fel de cald. Si cald a fost si în cladirea bazei Zugspitze!
Prima bucata de drum este "obisnuita"... peisaj montan normal. De la primul pilon însa, spectacolul devine impresionant! Urcarea este aproape verticala si distanta dintre geam si stânca pare foarte mica! Dupa cum am scris mai la inceputul articolului, pe traseul telecabinei nu este decât un pilon. Am filmat momentul în care telecabina a ajuns în acest punct ☺☺☺ Cunoasteti senzatia când stomacul ramâne câteva secunde sus dar corpul coboara rapid?! Ce mai chiote, ce mai tipete s-au auzit în telecabina! ☺☺☺

Pe vârful muntelui, apare cladirea cu patru etaje din beton si sticla. Coborârea din telecabina se face la etajul unu si de aici poti sa mergi fie pe scari, fie cu liftil la celalalte etaje. La etajul patru, exista o alta linie de telecabina care face transportul spre pârtiile de schi si sanius.
La etajul trei se iese pe terasa. Suntem preveniti de personalul de serviciu ca vântul bate în rafale si ca viteza variaza între 70 si 110 km/h! Între cladiri (statia meteo si baza turistica si telecabina) vântul aproape ca nu se simte. Cum iesi însa din zona protejata, cum simti ca ti se taie respiratia! La înaltimea lui Leo aerul era respirabil, însa blanita lui a fost cuprinsa instantaneu de chiciura. Nu a nins, însa viscolul a "aruncat" ace de gheata. Balustradele metalice par a atrage acele de gheata precum un magnet, pilitura de fier.

Cerul era albastru intens si vizibilitatea vasta. Incredibila întinderea aceea de vârfuri de piatra acoperite cu zapada alba-alba-alba! Te afli pe cupola lumii si senzatia este magnifica! Cerul pare ca se curbeaza si tu esti deasupra orizontului! Greu de exprimat în cuvinte senzatiile care te cuprind! Privesti mut de uimire... Câta forta a avut natura sa încreteasca scoarta Pamantului într-un asemenea mod! Cât vânt si câta gheata au ros rocile de granit pâna când au dat forma de fierastrau crestelor muntilor?! Gândul m-a dus la metafora lui Blaga "corola de minuni a lumii", la imaginea perfecţiunii, a absolutului, la ideea de cerc, de întreg, de mister universal...


Crucea straluceste în bataia soarelui, împodobind înca din 1851 cel mai înalt vârf de munte al Germaniei (cu doua restaurari la activ). Are înaltimea de 4,88 metri, este relizata din fier aurit si reprezinta un simbol al vârfului Zugspitze si al Bavariei. Toti cei care ajung aici doresc sa se fotografieze cu crucea în fundal. (vezi continuarea)

O telecabina si trei recorduri mondiale

Dupa doi ani si jumatate de santier cu conditii de lucru deosebit de grele (datorate altitudinii ridicate, a zapezii permanente si a temperaturilor scazute), costurile de constructie a noii linii de telecabina ce uneste localitatea Eibsee cu cel mai înalt vârf de munte din Germania s-au oprit la 50 de milioane de Euro. Rezultatul însa este impresionant: au fost doborâte trei recorduri mondiale în sistemul de transport pe cablu pendular!
- cea mai mare diferenta de altitudine pe sectiune din lume! Baza de pe malul lacului Eibsee se afla la 970 metri altitudine si cea de pe Zugspitze se afla la 2964 metri; cu alte cuvinte, între cele doua baze sunt 4,5 kilometri în linie dreapta si o diferenta de altitudine de aproape 2000 metri.
- partea aceasta a versantului are peretii aproape verticali, motiv pentru care au fost folositi piloni de 127 metri înaltime - fiind cei mai înalti stâlpi de susţinere din oţel utilizaţi pentru transport pe cablu!
- între cele doua baze exista un singur pilon. Masurat din baza Eibsee, pilonul este înfipt în roca la 1.289 metri. Pe tot restul distantei de 3.213 metri pâna la baza Zugspitze, telecabina este sustinuta doar de cablu, fara alt suport, acesta fiind cel de al treilea record mondial si anume - cea mai mare distanţă dintre stâlpi! 
Noua linie a înlocuit linia construita în anul 1963, oferind din toate punctele de vedere confort si siguranta sporite calatorilor.
Telecabinele au toti patru peretii transparenti, prezentând astfel calatorilor vedere panoramica 360 grade. Peretii sunt prevazuti cu instalatii speciale pentru mentinerea aerului la condiții optime de temperatură si umiditate, astfel încât nu permit înghetul sau formarea de condens. Capacitatea maxima a unei telecabine este de 120 persoane si viteza de deplasare este de 10,6 metri pe secunda.

Redeschiderea oficiala a avut loc pe 21 decembrie 2017 (am vazut la televizor) si de atunci am urmarit mereu webcam-ul de pe Zugspitze, sa vad care este ziua cu cea mai buna vizibilitate, pentru ca am vrut neaparat sa urcam si noi. Acea zi "ideala" a fost pe 31.12.2017. Ne-am propus sa fim acolo la ora amiezii, când buletinul meteo garanta ca soarele va fi prezent pentru trei ore.
Acasa se împrimavarase... Dupa zapada din 28 decembrie, vântul cald si temperaturile ridicate au înverzit peste noapte gradinile. De dimineata, vrabiutele ciripeau la geamul dormitorului ca într-o zi de primavara. Ne-am echipat totusi pentru zapada si am pornit la drum.

În mai putin de doua ore am ajuns în Garmisch-Partenkirchen. Petele de zapada si valurile de ceata au devenit tot mai prezente pe masura ce ne-am apropiat de localitatea Eibsee. Cu toate ca era ultima zi a anului, ideea de a urca cu telecabina pe cel mai înalt vârf de munte din Germania au avut-o multe persoane! Oh, ba chiar mult prea multe!... Parcarile din jurul statiei de telecabina erau toate pline si câte un om-de-ordine interzicea înca din intersectie autoturismelor nou venite sa-si continue drumul spre baza Eibsee. Nimanui nu-i venea sa creada, dar ... nu se facea nicio exceptie.
Am avut insa marea sansa sa gasim rapid un loc de parcare nu departe de țel, undeva pe un drum lateral. Penultimul loc in acea bucla de sosea! ☺ Dupa un mars de un sfert de ora prin padure, am ajuns la baza telecabinei. (vezi continuarea)

Drumul spre Slovenia

Am pornit dimineata din Augsburg, pe timp de ceata. Când esti doar co-pilot te cufunzi în fotoliul confortabil, alegi muzica potrivita si ai timp sa admiri peisajul care se desfasoara în fata geamurilor. Vazduhul plumburiu relaxeaza si elibereaza imaginatia... Ceata este fâsia de pamânt pe care realitățile înconjurătoare se contopesc cu închipuirile, este zona în care oricând se poate întâmpla orice. Imaginile vin spre tine secvential, podurile de peste sosea par suspendate în aer iar crengile copacilor par a fi tentacule prin care pamântul s-a agatat de cer.
Putin înainte de a intra în Austria am trecut prin ninsoare, ca printr-un tunel. Apoi ne-a întâmpinat vreme cu soare si cer azuriu. Zapada stralucea ca pulberea de diamante iar copacii încarcati de promoroaca, pareau monumente din argint si cristal.

Cu cât am patruns mai mult Alpii, cu atât mai des am întâlnit nori albi si pufosi, traversând soseaua. Großglockner (3.798 m), este vârful montan cel mai înalt din Austria.
Soseaua strapunge repetat pântecul muntilor, lantul de tuneluri scurteaza drumul considerabil. Granita dintre Austria si Slovenia se situeaza la jumatatea unui tunel lung de 8 kilometrii. Karawankentunnel reduce timpul călătoriei între Villach (Austria) și Ljubljana (capitala Sloveniei) cu peste o oră.
Slovenia este o tara mica, cu doar 2 milioane de locuitori. Nu am mai fost niciodata in Slovenia si surpriza neplacuta a fost sa constatam ca navigatorul nostru are toata Europa, mai putin Slovenia! Ne-am spus însa ca nu vom întâmpina probleme - citim indicatoarele rutiere. Cu toate ca folosește alfabetul latin, limba slovena este pentru un turist european foarte greu de citit sau înteles. De altfel chiar si slovenii între ei întampină câteodata probleme în a se întelege, deoarece limba slovena are 48 de dialecte foarte diferite între ele.
Asa se face ca de acasa si pâna în apropierea statiunii balneare unde aveam facuta rezervarea ne-au trebuit mai putin de cinci ore, dar pâna când am gasit hotelul a mai trecut o ora! Am trait însa o experienta unica! ☺
Neobisnuiti cu densitatea redusa a populatiei, o senzatie ciudata ne-a însotit pe drumurile din Slovenia. Case razlete, sate pustii, nici tipenie de om pe strazi... cui sa ceri un sfat?! Într-un sfârşit am întâlnit un sprinter parcat si soferul la volan. Cetateanul nu vorbea niciuna din limbile internationale în care am încercat sa luam legatura, însa când i-am aratat brosura hotelului la care doream sa ajungem, a zâmbit si ne-a facut semn sa îl urmam. Dupa ce ne-a condus pe câteva stradute, se pare ca nu a mai fost atât de sigur ca stie unde merge si a oprit într-o intersectie în mijlocul unui câmp, lânga un grup de camioane încarcate cu busteni. Soferii au început sa discute la nivelul geamului, sotul meu a oprit automobilul paralel cu ei, cel de-al doilea sofer vorbea ceva engleza. Ne-a explicat cum ajugem la hotel - nu mai erau decât 10-15 minute de mers cu masina. Prinsi în discutie, nici nu am observat ca "drumul de tara" era de fapt o sosea principala pe care noi o blocasem, autobuzul din sens opus nu a avut loc sa intre în intersectie si în spatele lui a mai venit un camion. Nimeni nu a claxonat, nimeni nu a strigat sau înjurat, ba dinpotriva toti cei implicati s-au dovedit extrem de întelegatori. Doi calatori din autobuz au cerut sa li se deschida usa, spunându-si probabil ca decât sa astepte sa eliberam noi intersectia, vor ajunge mai repede pe jos. Am fi dorit sa punem imediat capat situatiei penibile în care ne alfam, însa soferul cu explicatiile parea fericit ca cineva are nevoie de sfaturile lui rutiere, noi multumeam la fiecare cuvânt si am fi vrut sa plecam, el însa mai adauga înca un amanunt si înca unul... Acum când îmi amintesc, faza îmi pare ca o întoarcere în timp! Este singura tara în care, în secolul 21 fiind, parea ca nimeni nu se grabeste... recunosc, a fost o senzatie tare placuta!

Povestea de la MfC, de Sânziene

În ajun de Sânziene, dupa orele de serviciu - deci la ora 17, am hotarât spontan sa mergem sa cautam Sânziene.
Se stie ca florile de Sânziene apar doar pe pajistile salbatice, unde terenul nu a fost stropit cu chimicale si nici nu s-a folosit vre-un îngrasamânt. Aceste minunate flori înfloresc în preajma solstițiului de vară, daca vremea nu a fost ploioasa.
La noi, în zona de sud-vest a Bavariei, ultimele trei saptamâni au fost caduroase si fara ploaie asa încât ne-am gândit ca ar trebui sa gasim Sânzienele... Dar unde?! ca în ultimele decenii, tot mai greu se gasesc eco-imașuri.
Prima noastra încercare a fost pe dealul de la marginea orasului, pe care în zilele cu foen mergem sa admiram Alpii.


Pe masura ce urcam cararea ce duce spre vârful colinei am observat ca zona este proaspat cosita, dar am sperat ca au ramas ceva portiuni uitate. Într-adevar am descoperit fâsii necosite si am fotografiat flori salbatice încântatoare, însa... Sânziane n-am gasit!

Nu ne-am lasat prea mult timp sa contemplam peisajul, pentru ca telul nostru a fost sa gasim Sânziene. Ne-am întors la baza dealului, în locul unde am parcat masina si am aplicat "planul doi", îndreptându-ne cu viteza spre barajul de pe Lech, lacul Mandicho.
Era trecu de ora şase seara când am ajuns la lac. Soarele îsi pierduse din putere dar înca stralucea. Era putina lume si linistea în astfel de momente este încântatoare. O suflare ușoară și plăcută de vânt crea valuri mici peste imensitatea albastra. Lisitele îsi faceau toaleta de seara si la mal papura fosnea discret. Libelulele se alergau, doua câte doua si faceau scurte popasuri pe spicurile de pai tremuratoare.

Urmarind zborul uni fluture alb, mi-am schimbat privirea peste limba de câmp ce înconjoara lacul. Pâcurile de flori galbene predominau peisajul si cu oarecare teama m-am apropiat sa vad daca sunt într-adevar Sânziene sau doar sunatoare, cruciulita sau vetrice. O caracteristica a Sânzienelor este tulpina înalta - acoperita cu frunze lunguiete si ascutite, terminata cu inflorescente ca niste pămătufuri bogate, ce stralucesc galben-aurii. Florile minuscule au câte patru petale, dispuse sub forma de cruce. Sânzienele au un parfum deosebit! Un amestec de aroma de miere cu mireasma de câmp în bataia soarelui de amiaza si o boare de flori de tei. Un parfum special, fin si senzual, ca dansul zânelor...

Se spune ca în noaptea de Sânziene se deschid portile cerului... Asa ca seara târziu, când ne-am dus la culcare, am lasat o lumânare aprinsa în curte, lânga peretele pe care am prins un buchetel de Sânziene, pentru ca îngerii sa faca un popas...

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Din "motive organizatorice", nu am ajuns sa vizitez pe cei care s-au inscris la MfC26, promit însa sa recuperez si transmit câte un ping: Andra, GabiA, Cristi, 13angi, abcdze, Ileana, freshblog, Kadia, allflorentin, Poteci de dor, Just Words, Raluca, Irina, Sorin, addicted, Iulisa, Fairytale, Geanina, Nima, Catalin, OFZ , *ELENA* , Morisca, Cip, Zina, Diana, Lumea lui Alexandru, Liviu, pandhoraa, Vulpita