Călătorie în farfurie – Italia, Spania, Franța. Ziua în care "vom pleca"… fără să plecăm.

E început de vară și aerul miroase a promisiuni nerostite.
Soarele zăbovește mai mult pe cer, serile se lungesc, iar în mine crește dorul de ducă… Visez cu ochii larg deschiși la dimineți leneșe cu briza mării în păr, la cafele sorbite pe terase cu vedere la Mediterană și la cine sub felinare, în grădini care miros a lavandă și vin alb.
Așa sunt eu — visez și din vis se nasc idei. Multe. Colorate. Parfumate.
Concediul nu mai e departe — mai sunt doar patru săptămâni. Dar când gândul e deja acolo, printre valuri și nisip fierbinte, timpul pare că se derulează cu încetinitorul... Și-atunci, intervine imaginația mea — bogată, neobosită, mereu gata de zbor. Uneori, ideile îmi vin ca valurile - neașteptate, jucăușe și imposibil de ignorat. (Apropo, știți cum se numesc aceia care au mereu idei?... Nici eu nu mai știu denumirea exactă… dar sigur, aceia nu se plictisesc niciodată! 😜)
Soțul meu mă privește cu acel amestec de amuzament și resemnare tandră. Cred că s-a obișnuit că lângă mine, fiecare zi poate deveni o aventură. Așa că atunci când i-am spus cu ochii sclipind, că vreau să aduc vacanța acasă pentru o zi, a zâmbit larg și a zis: „Delicios! Hai să facem lista de cumpărături!”
Care este de fapt ideea?!
Să ne jucăm de-a concediul. Duminica, toată ziua! Să transformăm bucătăria într-un aeroport al amintirilor, cu lingura drept busolă și cuptorul ca motor de decolare. Să luăm micul dejun în Italia, prânzul în Spania și cina în Franța — fără însă să ieșim din casă.

---

🌅🥐 Micul dejun în stil italian, va fi o călătorie gustativă prin amintirile noastre din Roma, Veneția, Trieste, Verona, Piombino, Pisa, Florența, Siena și Napoli. Fiecare aromă, o rază de soare, fiecare înghițitură, o piațetă plină de viață...
Diminețile italiene nu se grăbesc. Se întind leneș, ca o rază de soare pe faianța caldă din Trastevere. Începem cu un cornetto pufos, umplut cu cremă de fistic — verdele acela catifelat care amintește de grădinile romane. Alături, o cafea ristretto, mică, dar intensă, ca un sărut furat pe o stradă îngustă din Verona. Pe farfurie vom așaza câteva felii de prosciutto crudo, o bucățică de pecorino maturat și o linguriță de miere de castan — sunt gusturile care vorbesc în șoaptă despre dealurile Toscanei. Va fi un mic dejun care nu va cere conversație, ci contemplare. (updata aici)

---

💃☀️ Prânzul va fi o călătorie iberică prin amintirile noastre cu gusturi adunate din Barcelona, Figueres, Valencia, Malaga, Granada și Sevilla. Fiecare gust - o plimbare printre portocali, piețe colorate și ritmuri de flamenco.
Vom începe cu crema de calabaza y naranja – o supă-cremă de dovleac și portocală, catifelată, cu note citrice și parfum cald, ca un apus blând pe o terasă din Sevilla.
Apoi, o paella reinventată: orez cu șofran, fructe de mare și chorizo picant, un dans între mare și foc. Alături, o salată de portocale cu măsline negre și ceapă roșie — un contrast care nu ar trebui să funcționeze, dar o face! Ca un tablou de Dalí, undeva între Figueres și Valencia.
Desertul? Crema catalană, cu scorțișoară și coajă de lămâie, arsă ușor la suprafață. Gustul soarelui de după-amiază, prins într-o linguriță, ca o amintire dulce din Barcelona.

---

🗼🍷 Cina o vom servi în Franța, cu un strop de Paris în eleganță, o adiere sărată din Saint-Malo, farmec gotic de Mont Saint-Michel, o notă alsaciană din Strasbourg și Colmar, prospețimea alpină din Chamonix și căldura sudului din Perpignan. Fiecare aromă, o poveste dintr-un loc trăit.
Seara va începe cu un pahar de vin alb din Alsacia, rece și floral, acompaniat de melci de vie gătiți cu unt, usturoi și pătrunjel — o reamintire că uneori, cele mai neobișnuite lucruri pot deveni delicii.
Felul principal este Flammkuchen cu pere și șuncă — o tartă subțire și crocantă, unde dulceața perelor și nota sărată a șuncii dansează împreună pe papilele gustative. Un omagiu adus serilor tihnite din Strasbourg sau colinelor din jurul Mont Saint-Michel.

O lumânare aprinsă. Un vibe în stil Claude Nougaro — jazz franțuzesc cu ritmuri urbane și poezie în aer. Muzica va curge, vinul va fi rece, iar seara va continua firesc, fără grabă...

---

Această zi culinară nu va fi neapărat despre gătit. Va fi despre reamintire. Despre cum poți transforma o duminică obișnuită într-o călătorie extraordinară, doar cu puțină imaginație și multă grijă pentru detaliu. Fiecare masă va fi o hartă a simțurilor. Fiecare gust, o destinație.
Acum facem lista de cumpărături și ne pregătim de... „zbor”.
Iar duminică seara, promit să revin cu fotografii, povești și poate chiar cu o rețetă sau două. Cine știe?
Poate vă inspir și pe voi să vă jucați de-a vacanța, chiar și într-o zi obișnuită.

Reflux la Mont Saint-Michel

(continuare de la: Flux si reflux la Marea Mânecii, M.Saint-Michel 1, M. Saint-Michel 2, Cea mai buna omleta din lume)
Pe la ora 17 lumea a început sa se adune pe culoarul zidului de aparare al cetatii Mont Saint-Michel asteptând mareea si tot mai greu a fost sa ne gasim un loc în primul rând. De la înaltimea meterezelor (~80 metri peste nivelul marii) nu vedeam înca nimic în afara de imensitatea de nisip - nici urma de mare. Si deodata, la linia de orizont a început sa se vada tot mai adânc albastrul. Apoi un râu gri a început sa curga spre cetate. Râul a devenit fluviu si în câteva minute locurile pe unde la ora 14 ne-am plimbat cu picioarele goale în nisip si namol, puteau fi navigate de ambarcatiuni mici. Marea se apropia din toate partile si petecul de nisip a devenit tot mai mic, pâna când a disparut de tot sub apa. Privind de sus din turn, parea ca o mâna invizibila întinde o fata de masa albastra cu tiv din dantela alba.




În evul mediu multi pelerini si-au gasit sfârsitul înghititi de nisipurile miscatoare din jurul insulei Mont Saint-Michel. Deasemenea toti cei care s-au aventurat sa plece pe mare pe timp de furtuna au disparut, devorati de valurile furioase.
Primavara în Golful Mont-Saint-Michel, media înaltimii mareelor ​​este de aproximativ 14 metri și atunci când începe refluxul, apa se ridică pe o lățime de 25 km cu o viteză de mai mult de 1 metru pe secundă! Datorita acestei viteze, se formeaza un val-bordura de aproximativ jumatate de metru înaltime - fenomen denumit pe frenceza "Le Mascaret". Este sezonul cel mai îndragit de caiaciști.
Toamna, valul este mic si marea îninteaza însotita de cârduri de pescarusi si egrete cenusii ce pândesc pestii mici, scoicile si crabii carati de masa de apa. Marea se apropie din toate partile. Peste pelicula de apa ce înghite nisipul, se formeaza o spuma de sare care pluteste precum laptele într-o ceasca de cappuccino.
Timp de o ora am privit fascinantul spectacol. Cota maxima a refluxului în ziua de 4 septembrie a fost de 11,1 metri si a fost atinsa la ora 19:30.
Mike Oldfield - multi-instrumentist, compozitor si textier, inspirat de mareea Mont Saint Michel - fenomen unic în Europa, a compus o piesa pentru albumul Voyager (1996) intitulata chiar Mont St.Michel. Din piesa care dureaza 12, 8 minute si amesteca elemente rock cu muzica celta si clasica, am ales un fragment pentru a însoti slideshow-ul meu. O tânguire de flaut, fluier, harpa, scripcă, mandolină, moog-synthesizer si chitara electrică ce însoteste si completeaza perfect refluxul pe acest tarâm de basm...

Pingback participantilor la rubrica "Miercurea fara Cuvinte" (care în saptamâna 43/2013 a avut cel mai scazut nivel de participare din anul acesta! ): Fairytale, Ana, Cipbtro,Tu1074 , Leovi, Iulia Radu, Anca, Roxana, Irina, Blind Love, Just Words, calaraseanu, addicted, kristi, Andra, Poteci de dor, Cupcake, Cristi, Adriana, ileana, Pauza de ceai, ina, *ELENA*, OFZ, Vania, Romanii in Graz, Mihaela Dămăceanu, Slowaholic, Floarea, Liviu Bimbea, Anastasia, Iulisa, Geanina, Sorin, Rux copilarim, Leovi, Lumea lui Alexandru, pandhora, Jo, Cristian Bucur Photography, Minnie

Cea mai buna omleta din lume!

Zona Muntelui Saint Michel este faimoasa nu doar pentru minunatul sat construit pe stânca de granit (în care locuiesc 43 persoane), pentru mânastirea care troneaza de pe vârful "muntelui" (înaltimea muntelui este de 5-57 metri si are suprafata 0,6km²), pentru mareea foarte puternica cu diferenta dintre flux si reflux de max.15 metri (exista calendare exacte, care stabilesc înaltimea mareelor în functie de luna plina), ci si pentru omleta pregatita de Mère Poulard!
Mont Saint-Michel este plin de restaurante si magazine, însa primul la intrarea în cetate este renumitul "La Mère Poulard" si aici se pregateste cea mai delicioasa, cea mai pufoasa si cea mai speciala omleta din lume! ☺


Legenda spune ca Mère Poulard a lasat reteta faimoasei omlete urmasilor ei, de aceea chiar si astazi este posibil - dupa mai bine de o suta de ani, sa ne delectam papilele gustative cu o asemenea delicatesa!
Anne Poulard, nascuta Boitiaut în anul 1851 în localitatea Nerves din centrul Frantei, fara a avea o pregatire anume, a început foarte tânara sa lucreze ca servitoare, la familiile înstarite din localitate. Asa se face ca în anul 1872 era angajata menajera a familiei Corroyer. În acel an, seful Monumentelor Istorice, renumitul arhitect Viollet-le-Duc, a încredintat tânarului coleg de branșă Édouard Corroyer, proiectul de restaurare a mânastirii catolice de pe Muntele Saint Michel. Proaspatul numit s-a mutat pentru mai multi ani în Saint Michel, cu sotia, fiica si servitoarea.
Aici, la malul Marii Mânecii, tânara Anne a descoperit Normandia si plantele ei aromatice si talentul ei în ale bucataritului a capatat finete. Tot aici în Mont Saint Michel, Anne si-a descoperit marea iubire a vietii, pe Victor Poulard, fiul brutarului din sat. La data de 14 ianuarie 1873 cei doi s-au casatorit în biserica Saint-Philippe-du-Roule din Paris, nunta fiindu-le organizata si platita de Madame et Monsieur Corroyer. A fost o surpriza si totodata o deosebita onoare pentru tânara familie de conditie modesta, ajunsa din provincie sa faca nunta în capitala!
Mai apoi, viata celor doi Poulard a continuat în Mont Saint-Michel. Anne Poulard a lucrat mai departe pentru familia arhitectului, paralel a preluat alaturi de sotul ei administrarea unei pensiuni modeste, numita "hostellerie de la Tête d'Or" si ambitioasa cum era, a început sa învete gramatica si aritmetica împreuna cu învatatoarea din sat.
Pensiunea a început sa functioneze bine, deoarece multi din cei ce veneau la mânastire, pelerini, arheologi, pictori, scriitori - dependenti de capriciile vremii, erau nevoiti sa ramâna peste noapte pe insula. Anne s-a gândit sa le ofere o omleta facuta pe vreascuri, direct în camin. Se spune ca uimea cu eleganta desavârsita cu care batea ouale si se misca printre tigaile stralucind de curatenie si vestea i s-a dus departe. Afacerea a început sa prospere rapid!

În anul 1888, Victor si Anne Poulard au cumparat o cladire veche de hotel si au renovat-o, transformând-o în  "hôtel du Lion d'Or". Deasupra intrarii au atârnat o placarda cu textul "À l'omelette renommée de la Mère Poulard". Copiii lor, Victor si Alphonse, au început curând sa munceasca alaturi de parintii care nu mai pridideau, la câti clienti începuse a avea hotelul si restaurantul familiei. Ziarele pariziene scriau despre gustoasa omleta, chiar si celebrul Curnonsky - gastronom, umorist francez și critic culinar, poreclit "Prințul gastronomilor" a adus cuvinte de lauda în cronicile lui.  "La mère Poulard" a început sa aiba musafiri din cei mai alesi: prinți, regi (ex.Léopold II, regele Belgiei), diplomați, oameni de știință, politicieni (ex. Georges Clemenceau) și artisti celebri (ex. Christophe, desenator, scenarist, autor de manuale scolare). Faima omletei era pe masura atmosferei placute ce domnea în casa acestei familii simple. Este renumita si generozitatea Annei fata de clientii nevoiasi - ea accepta în schimbul cazarii sau mesei si plata prin servicii, spre exemplu la taiat si carat lemne sau accepta picturi sau acuarele ale unor artisti ramasi anonimi.
Anne si sotul ei s-au retras din afaceri în anul 1920 ai au trait mai departe în frumoasa casa pe care si-au construit-o în apropierea mânastirii. În anul 1923 au serbat nunta de aur, înconjurati de familie si prieteni.
Anne Poulard s-a stins din viata în anul 1931 si a fost înmormântata în micutul cimitir din Mont-Saint-Michel.
Reteta omletei ei a fost preluata de urmasi si restaurantul "La mère Poulard" are si azi aceeasi popularitate.
Grupul de hoteluri, magazine si restaurante "La mère Poulard" a fost preluat în anul 1986 de Éric Vannier, primarul Mont-Saint-Michel. Afacerea numara în prezent 13 unitati si are peste 200 de angajati.
Bineînteles ca nu trebuie sa ratati a se servi în Bretania o mâncarica de miel-de-câmp-sarat, melci Granville, scoici Saint-Jacques, peste, rac sau crêpes, dar daca tot ati ajuns la Mont Saint-Michel, atunci sa nu ratati a gusta celebra omleta! Se topeste pe limba! ☺

Acest articol participa la rubrica Happy Weekend - tabel de înscriere la BlindLove (Elly)

Le Mont Saint-Michel (2)

Am închiariat o masină din Paris si după aproximativ trei ore si jumătate de mers, tăind un peisaj format din câmpuri verzi si sate gri (tipice aici sunt casele construite din piatră de râu), a apărut deodată la orizont o piramidă si am strigat "Uite-l!". "Pe cine, unde, ce?!" a întrebat putin iritat sotul meu, pentru că nu-i plac sperieturile, mai ales atunci când este la volan. Eram însă atât de impresionată de imaginea descoperită încât nu am mai putut rosti nimic, doar i-am arătat cu degetul directia în care sa privească. Era Muntele Saint-Michel!

Aerul cald ridicat din câmpie făcea ca "piramida" sa tremure usor, părând o Fata Morgana. Ne-am apropiat tot mai mult, imaginea a devenit tot mai clară si emotiile tot mai puternice. Magica, ireala, fermecatoarea stâncă, se înlălta ca un castel, spre cerul albastru.
Priveam fascinată si parcă nu-mi venea să cred că sunt aici, la Mont Saint-Michel. Atâtia ani am visat această clipă încât acum, abia îmi puteam stăpâni chiotele de bucurie!
Stânca si mânastirea cu aspect de castel se ridică doar 92 de metri, însa impune prin faptul că de jur-împrejur nimic nu este mai înalt de nivelul zero al mării.



Am ajuns la poarta cetatii pe la ora 14. Stiam ca refluxul avea să înceapa în jurul orei 18, asa că am hotărât ca înainte să vizitam cetatea, să dăm ocol stâncii (cu perimetrul de 830 metri), acum înconjurată doar de nisip. Drumul ce duce la poarta din spatele cetatii, coboară lin până la înăltimea zero. Un sentiment straniu te încearcă... Circulă atâtea legende despre repeziciunea cu care reapare marea ("ca un cal în galop") si multimea de nefericiti înecati, încât parca te simti un pic nesigur pe calendarul pe care tocmai l-ai consultat la hotel (se spune ca viteza mareei este de aproximativ un metru pe secunda!). Dar dorinta de a testa cu piciorul gol nisipul umed, mocirlos, băltind pe portiuni largi, este de nestăpânit! Mi-am scos sandalele din picioare si am alergat în nămolul fin si cald, ca un copil poznas.


Doar scoici, melci si urme ale pescărusilor se văd pe întinderea vasta de nisip, modelat ca un mozaic de apa, soare si vânt.


Am savurat plimbarea cu un sentiment pur de libertate si m-am simtit - chiar si asa cu talpile înglodate, că as putea sa zbor. Magnifică experienta, de neuitat!



Dupa tura completă în jurul insulei, am ajuns din nou la baza cetătii, unde ne-am spălat pe picioare la sipot, lânga Pirat - cătelul ce însotea un grup vesel de norvegieni.

Am revenit la poarta principala si... de aici a început o nouă aventură. (va urma)