Eu am cetățenie dubla si cu toate ca trăind în UE nu mai
conteaza cu ce fel de pașaport sau buletin călătorești peste hotare, eu țin neaparat să am și pașaport românesc. Pentru că mi-a expirat, am hotarât sa-l
reînoiesc. Când vin în România, nu vreau sa îmi petrec zilele pe la instituții de stat, prin urmare am optat pentru cerere de reînnoire la Consulatul din
München. Părea simplu si elegant... dar, doar părea!!!
Am intrat pe pagina lor de internet, m-am înregistrat, am
depus actele așa cum mi s-a cerut, am raspuns la întrebările suplimentare si dupa câteva zile, am primit programarea. Mi-au fost comunicate ziua si fereastra exacta
de timp (11:35-11:55).
În ziua respectivă mi-am luat liber de la serviciu (am sacrificat o zi de concediu) si înca de
dimineață am fost foarte emoționată, ca o sa merg pe bucățica de pamânt
românesc din Bayern. Mi-am aranjat parul, m-am îmbracat drăguț și decent pentru
ca urma sa mi se facă poza la Consulat, mi-am luat toate actele originale pe
care urma sa le prezit la ghișeu și am pornit punctual spre capitala bavareza,
însoțită de băieții mei.
Calatoria cu mașina dureaza aproximativ trei sfer de
ora (sunt doar 80Km). La adresa actuala a consulatului nu am mai fost (acum 10
ani, consulatul era lânga Gradina Botanica) asa ca priveam pe fereastra curioasă unde vom ajunge. Când am zărit Tricolorul românesc in fața cladirii, am simțit așa un fior de
mândrie… Din păcate nu am putu opri la Consulat, a trebuit sa trecem mai
departe, pentru ca adresa nu are nicio posibilitate de parcare (nici macar pentru oprire scurta)!
Calatoria cu mașina dureaza aproximativ trei sfer de
ora (sunt doar 80Km). La adresa actuala a consulatului nu am mai fost (acum 10
ani, consulatul era lânga Gradina Botanica) asa ca priveam pe fereastra curioasă unde vom ajunge. Când am zărit Tricolorul românesc in fața cladirii, am simțit așa un fior de
mândrie… Din păcate nu am putu opri la Consulat, a trebuit sa trecem mai
departe, pentru ca adresa nu are nicio posibilitate de parcare (nici macar pentru oprire scurta)! Ne-am învârtit în cartier peste 20 de minute pâna când am găsit undeva un loc de parcare si am mers pe jos înca 15 minute pâna când am ajuns din nou
la intrarea Consulatului.
Bătea vântul și începuse sa plouă, mi-au înghețat urechile si nasul, cât despre frizură ce sa mai zic, era total compromisa. Dar
nu mi-am facut griji, ma gândeam că așa cum se obisnuieste aici, în Germania,
când ai o programare la o instituție de stat, consilierul își rezervă timp exclusiv pentru tine, te tratează cu respect si răbdare si daca este vorba de
fotografiere, exista si o oglindă la dispozitie unde sa îți verifici ținuta.
Am
intrat emoționată.
Helmut a
rămas cu Leo afara si s-au plimbat pe alei. Portarul m-a îndrumat spre
sala de așteptare și mi-a spus “sunteti după doamna în rosu”… Mai erau 10 minute
pâna la programarea mea oficială.
Consulatul
se situaeaza la parterul unei cladiri. Parterul este o hală mare împărțită în
trei compartimente, fără uși despărțitoare: holul de intrare, sala de asteptare
cu câteva scaune însirate de-a lungul peretilor si sala cu ghișee… Peste tot gălăgie,
agitație, un amețitor du-te-vino! La geam, un batrânel își asculta la telefon mesaje vocale
la volum maxim, o fetita de 5 ani bătea darabana pe scaunele din melamină, un
bebelus plângea în brațele mamei, un băiețel alerga între mama din sala de
asteptare si tatăl care era deja la ghișeu… Unul din
cele doua ghisee s-a eliberat si „doamna în rosu“ s-a prezentat la gemulet. Dupa
cateva minute a început o certa cu amenințări, am aflat întreaga poveste a “doamnei
în rosu” despre divorțul de barbatul sârb, despre schimbarea de nume, despre
starea de sănătate si… nu în ultim rând, mi-am dat seama si despre nivelul lor de
educație. Dar ce vreau eu de fapt sa subliniez aici: la Consulatul românesc nu
este cunoscuta noțiunea de confidențialitate!
Ca sa facă fata injuriilor “doamnei în rosu” (roșu era un trening, pantalon si
bluza), lânga duduia de la ghișeu a mai venit o colega si în vacarm se auzea
clar doar “eu chem poliția!” “chemati-o, același lucru voi face și eu!” “va dau
în judecată!”…
În acel moment o femeie mignonă, însoțită de un baietel de vreo
7 anișori s-a apropiat de mine si mi-a zis “Sa știți ca eu urmez!”. Am răspuns privindu-mi cesul bratara “Programarea mea a fost deja depasita cu 20 minute”
si femeia a început sa-mi zică cu tonul ridicat ca ea așteaptă de la ora 8
dimineata, ca nu a servit nici ea nici copilul micul-dejun si că nu mai rezistă! Nu am apucat sa zic nimic, că lânga noi a aparut portarul, care era si om de
ordine si i-a spus doamnei că eu urmez! Că nu e nimeni vinovat că ea nu a avut
toate actele, că a trebuit sa alerge înainte la alte ghisee… Ea a inceput sa zbiere că nu mai suportă atâta umilire, baietelul a început să plânga în hohote… Eu
nu am spus niciun cuvânt, doar am privit consternata si m-am întrebat în gând “Oare
unde sunt?!?”
„Doamna in
rosu“ a trecut pe lânga noi ca o tornada, urmărită de una din funcționarele de
la ghiseu. Cea “ramasa la datorie” a rostit “Urmatorul” si femeia cu copilul
s-au repezit la ghiseu. În sală, bebelușul încetase să mai plângă, fetița se
certa cu fratele ei mai măricel si în semn de protest, acum se tăvălea în
genunchi peste șirul de scaune. Helmut a apărut cu Leo la peretele de geam si
mi-a facut cu mâna, zâmbind larg. Cred ca am zâmbit înapoi, dar nu sunt sigura ca am avut
atâta putere…
În fata
ghișeelor erau 3 scaune si tot atâtea paravane scunde, albe (servind ca
fundal pentru fotografii); băiețelul ședea pentru a fi fotografiat de
funcționara care opera camera de la pupitrul ei din spatele plexiglasului ce
despărțea angajatii de clienti. Apoi au încheiat ce aveau de clarificat, femeia
a plecat bombănind si ...am urmat eu. M-am apropiat de ghiseu. Mi-am scos dosarul cu actele, tejgheaua
era mult prea îngusta să mi-l susțină. Am înmânat functionarei actele ce mi-au
fost cerute, a privit si mi-a comunicat ca merge la Domul Consul sa-l întrebe ceva si a dispărut din câmpul meu vizual. Am folosit timpul pentru a mă dezbraca de jacheta. M-am gândit,
nu pot sa pun jacheta pe spătarul scaunului pentru ca se va vedea în poză, deci
am pus-o pe o pojghita montată pe perete, pe partea opusa ghișeelor. Mi-am pus si rucksacelul
acolo pentru că din principiu, nu-mi asez poșeta pe jos. Atunci am observant prin
plaxiglasul celui de-al doilea ghișeu, ca biroul domnului consul era in aceeași încapere cu funcționarele de la ghișee si ca pe acolo mai mișunau inca vreo câteva persoane, între copiatoare si rafturi. Discutau aprins despre cazul “doamnei în rosu”…
Cândva, functionara s-a reîntors la cazul meu, a verificat si copiat toate
certificatele și actele mele si am ajuns la faza cu plata. Încă din pagina de
internet am știut ca se percepe o taxa consulara de 59€ pentru care era menționat “se
va plăti la Consulat”. Am scos cardul si mi s-a spus “Nu primim decat cash!” Mă uit în portofel… nu aveam la mine decât 40€. Am zis „de ce nu este menționat pe situl web ca nu se poate achita cu cardul?!” Duduia a ridicat din umeri si mi-a
zis ca exista un automat bancar, undeva pe stradă nu departe… Hm! Am propus sa
ies doar pâna la ușă, pentru ca precis soțul meu ar avea diferența de bani care
îmi lipsea. Așa am facut. M-am întors si a urmat un chestionar stupid “Culoarea ochilor?“ Am
spus „albastri-verzui“. „Aici
(in actele vechi) scrie albaștri!“ mi-a comunicat functionara si a continuat „Albastri
sau verzi?!” Am spus “hotarâti dumneavostra” si m-am holbat la ea. A hotarât “albastri”.
Apoi a întrebat “înaltimea?” Am zis “1,63” Ea a spus “Aici scrie 1,64!”. Am vrut sa zic" dacă știți deja, de ce ma mai intrebati?!" Am murmurat "M-am
micsorat”… nu stiu ce a scris în acte.
În tot acest timp eram si cu ochii pe
jacheta si poseta mea din spate, pe lânga care se perindau diversi clienți pentru ghiseele paralele… Mi s-a impins o coala de hartie prin gemulet si mi s-a spus: “Verificati datele si semnati”. Erau
o multime de coduri numerice… am zis “Cum sa verific aceste date?!” "Doar numele
si data nasterii!”
Eram pachet de nervi când mi-a zis “Asezati-va pentru
fotografie“. M-am asezat pe
scaunul uzat cu paravan alb în spate, mi-am amintit ca nu mi-am aranjat
gulerasul alb al camasii si am privit spre cameră cu o mutră acră… Mi-am
închipuit cum arătam, cum buzele subțiate de nervi si ochii tristi, exact așa cum am arătat si în ultima fotografie de pasaport românesc! Motivul a fost si
atunci același: "minunata" atmosfera de la ghiseul pasapoarte! Dupa fotografiere,
m-am apropropiat din nou de gemuleț, am mentionat ca doresc ca pașaportul sa-mi
fie trimis acasa, opțiunea fiind existenta pe pagina web. Functionara mi-a zis “Plicul?!”
Am întrebat “Care plic?!” "Păi ce parere aveți ca noi aici suntem oficiu postal?
Trebuie sa imi dati un plic cu timbru de 3,90€ pe care sa treceti personal
adresa”. “Pai cum Domana, de unde să am eu plic? De ce nu scrieți in website ca trebuie sa
aducem de acasă?!” Mi-a răspuns plictisita “Întrebati portarul de unde puteți cumpara plic și mi-l aduceti. Avem deschis până la ora14.” dupa care si-a văzut concentrată de hârtiile pe care le adunase pe pupitru… Am iesit din sala indignata si m-am îndreptat spre portar
spunându-mi în gând că oricât de departe ar fi acest oficiu poștal, efortul se
merita, dacă pot evita să mai pun piciorul în acest Consulat!
Helmut mi-a
confirmat ca nu a vazut nicio persoana mulțumită iesind pe usa consulatului,
toți vociferau!
“Doamna în
rosu” fuma cine știe a câta țigară, sa-si calmeze nervii. Amenințase ca nu va
pleaca de acolo fara pasaport!
Ar fi putut fi finalul tipic de poveste „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. ” am putea fi toti fericiti, atât clienții consulatului cât si funcționarii!! Dar...
Oare românii nu se vor cizela niciodată?! Încă tot nu se dorește o schimbare de mentalitate?!?
