Pe vânful muntelui

Dupa câteva zile de plimbari prin oras în arsita soarelui, am întrebat la un muzeu ce fac localnicii într-o zi de canicula, cum suporta caldurile?! Si raspunsul a venit imediat :

- Noi urcam în munti, nu ramânem în oras! 

- Aha... Si cum se ajunge în munti, este complicat, este departe? 

 - Nuuu, spre exemplu va recomand sa mergeti la "Le Grand Ballon"... Sunt doar douazeci de minute cu masina pâna la poalele versantului, apoi urcarea pe traseu dureaza maxim 10-15 minute. 

- Oh, super! Este nevoie de echipament montan? Vedeti, eu sunt îmbracata pentru o plimbare în oras si o vizita la muzeu... 

- Ah nu este neaparat nevoie! Noi urcam cu copii mici si cu bunici...traseul e lejer! 

Am multumit pentru pretioasele informatii si am pornit la drum. 

Pentru ca nu am avut o adresa exacta de dat în GPS/navigator, nu am nimerit noi chiar din prima locul de parcare, a dura o jumatate de ora însa, am ajuns la poalele muntilor Vosgi, în trecatoarea din apropiere de Markstein. Am parcat, am privit spre vârful versantului si într-adevar nu ni s-au parut mai mult de 10 minute! ☺ Totul era verde de jur împrejur, vântul adia placut, era chiar putin racoare... Helmut mi-a zis ca poate ar fi bine sa iau pelerina de ploaie (pe care o avem mereu în porbagaj). Eu am fost îmbracata cu o camasa înflorata, transparenta, peste o rochita dreapta, simpla, din matase neagra, cu bretele spaghetti si în picioare am avut sandale cu talpa platou (8 cm), dar nu, nu am vrut pelerina, am vrut sa savurez racoarea. 

Am pornit pe traseul. Panoul de la intrare, ne-a atentionat ca pentru protecția biotopurilor se interzice iesirea de pe poteca marcata. 

Urcusul a fost domol, am parcurs asa vreo 10 minute, admirând de jur împrejur tufisurile cu afine, mure, zmeura, florile si fluturii de toate culorile. Apoi, poteca a devenit stâncoasa si urcusul mai ascutit. Aici a trebuit sa fim mai atenti unde punem piciorul, eu cu sandalutele si Helmut cu mocasinii prin care simtea fiecare împunsatura a pietrelor! 

Mai departe, poteca a devenit tot mai îngusta si panta tot mai înclinată... na, ca la munte! ☺  

Am mers mai departe jenându-ma, salutând cu jumatate de gura si evitând sa privesc în ochi drumetii care ne depaseau în sus sau în jos, amintindu-mi cum criticam eu alta data în gând "turistii inconstienti care urca la munte în slapi!" ☺

Dupa mai mult de o jumatate de ora am ajuns pe platforma unde se ridica semet monumentul "Diables bleus"- un omagiu adus victimelor batalionului de vânători alpini angajați în Primul Război Mondial. Datorita durerilor usoare de glezna, Helmut a vrut sa se opreasca aici si sa admire sfera metalica din departare, eu însa am insistat, am mai facut doua-trei spirale de poteca si în final ne-am atins telul: Le Grand Ballon, la 1425 metri, cel mai înalt vârf muntos din regiune.

Ciudata costructie care din departare seamana cu un OZN, este de fapt un radar al aviației civile, proiectat în 1997. Este o sfera cu un diametru de cincisprezece metri, plasata direct pe vârful muntelui.

De aici, privelistea se largeste la 360°. Fiind o zi senina, am putut admira Muntii Jura și Alpii, Valea Rinului si PadureaNeagra... o panorama superba! 

Vântul se întetise, ba chiar parea ca va începe ploaia (dar nu a cazut niciun picur!). Am facut câteva poze dupa care am început coborârea. Poteca stâncoasa ne-a fortat sa suprasolicitam genunchii, încaltamintea noastra fiind absolut aiurea! Ne-am oprit deseori, sub pretextul fotografierii... 

Cândva am ajuns din nou în poienita de la baza muntelui. Pâna la parcare nu au mai fost decâtdoi pasi, am fost fericiti ca am scapat nevatamati! 

Ne-am gândit, acum ca am consumat atâtea calorii (prin efort fizic si mai ales psihic ☺), meritam o masa copioasa! Am întrebat doua doamne în vârsta, care se jucau pe marginea soselei cu o drona, unde se poate mânca în regiune? Ne-au indicat o ferme-auberge din apropiere. Ghinionul a fost ca aveau închis! Acum stiam ce sa cautam si am întrebat Google unde este urmatoarea pensiunea agro-turistica-ecologica si am avut mai multe optiuni pe aceasta ruta. 

Soseaua, binecunoscuta de ciclistii rutieri înca din timpul Turului Franței, editia 1969, era plina de biciclisti cu nervi si vointa de otel! Asa multi biciclisti pe sosea nu am vazut niciodata! Ba chiar mi s-a facut frica! Noi rulam cu 60 km/h când pe lânga noi s-a auzit un vâjâit si... pâna am întors capul sa vedem ce se întâmpla, am fost depasiti de un biciclist în coborâre!!! Zau, nu glumesc! 

La un moment dat am vazut într-o parcare, un panou care indica " ferme-auberge ouverte / 1 minute"... Am zis, daca e doar un minut, hai sa parcam aici si sa mergempe jos. Dar Helmut precaut a fost de parere ca e mai bine cu masina. Dupa prima serpentina, am vazut mai in vale cabana cu pricina (parcarea era plina, deci era animatie!). Pâna în parcare am mai parcurs vre-o cinci curbe...Un minut?!? zice Helmut "Nici daca de la panou îmi dadeam drumul în cadere libera si ma rostogoleam pâna la cabana, nu as fi reusit sa ajung într-un minut! Tot ar fi fost nevoie de macar cinci minute! Ce le place alsacienilor sa exagereze distantele!" ☺ Am râs si i-am dat dreptate. 

La cabana, abia am gasit un loc'sor de parcare, apoi cu greu am descoperit doua locuri la o masa de sase persoane. Am fost fericiti ca ni s-a permis sa ne asezam la masa si nu a durat mult pâna când chelnarita ne-a depistat. Ne-a recomandat meniul zilei si ne-a vorbit pe germana: 

♦ gustare: rulada de carne cu salata de varza, morcovi si castraveciori murati 

♦ fel-principal: "Swinfleisch mit Röstkartoffeln" 

♦ desert: tarta cu afine 

Hmmm... mi-a lasat gura apa! Gustarica, am zis doar una pentru amandoi, carnea cu cartofi, pentru fiecare câte o portie si tarta, pentru Helmut cu frisca, pentru mine, simpla. De baut un suc de mere si o Cola, plus o apa-minerala. 

Dupa ce a plecat chelnarita de la noi, m-am gândit wow-excelent! Röstkartoffeln sunt cartofii copți, curațați de coaja și tăiați în felii nu prea subțiri, care sunt prăjite în unt pâna devin maro-aurii... Deliciosi! Dar ce o fi carnea de "swin" ?! L-am întrebat pe Helmut si mi-a zis zâmbind, ca frantuzoaica a vrut precis sa zica Schweinefleisch! tradus, carne de porc! Nu stiu de ce, dar atât de haios mi s-a parut ca m-a apucat un râs... am râs minute întregi, cu lacrimi! ☺

Cabana s-a dovedit a fi într-adevar una care se respecta, nu degeaba a fost mentionata în ultimii 13 ani în ghidul-frantuzesc "Guide du Routard"! Nu doar mâncarea a fost gustoasa, gatita cu dragoste, mai mult, a fost si servita pe un serviciu de masa perfect potrivit! 

Ne-am ospatat cu delicioasele preparate tradiționale, timp în care Leo a tras un pui de somn sub masa, la picioarele noastre. De pe terasa înalta am avut o priveliste minunata peste pajistea alsaciana. Ne-am lasat timp si am savurat totul! 

Dupa-amiaza târziu, ne-am urcat în masina si ne-am reîntors la hotelul nostru în Guebwiller.

La cabana din mijlocul orasului

Cunoasteti reclame video care arata cum cineva, din dorinta de a rupe rutina zilnica, viseaza la un concediu într-un loc special si pentru ca dorinta este atât de puternica, se chiar împlineste - personajul reclamei deschide o usa si ... paseste direct în locul visat? ☺☺☺ Teleportarea este posibila în astfel de filme. Noi însa, astazi am trait ceva asemanator, de-adevăratelea! ☺
In fiecare an, firma la care lucrez organizeaza o asa numita "serbare de sfârsit de an", în semn de multumire si respect pentru aportul angajatilor la rezultatele bune obtinute. Anul trecut au ales o locatie speciala - Restaurantul Aposto, de la ferestrele caruia se vede Târgul de Advent, în toata splendoarea lui. Anul acesta am fost invitati într-un parc din centru orasului...la cabana ALM (ceea ce, din dialect bavarez, înseamna "pășune montană"). Nu auzisem înca despre acesta cabana! (si nici nu as fi avut cum, pentru ca aceasta nu exista decât de doua saptamâni si dupa revelion va fi demontata).
La ora la care începe sa se însereze, am abandonat masina într-o parcare din apropierea parcului Martini si lasând în urma forfota orasului, am pasit pe aleea marcata cu led-uri colorate. Ca în poveste, printre ramurile golase ale copacilor se zarea tot mai puternic o lumina calda si pe masura ce m-am apropiat, a devenit tot mai clar ca în fata mea se afla o cabana din Alpi! O cabana rustica direct în centrul orasului! Nedumerita, am pasit podetul spre usa de intrare si pe cealalta parte a usii am regasit atmosfera tipica restaurantelor-cabana din Alpi! Ferestrele mici erau decorate cu crengi de brad încarcate de conuri. În pridvor, o pereche de schiuri statea rezemata de peretele din sindrila. Prima încapere decorata rustic, era dominata de bradul învolt, împodobit în rosu si auriu. In semineu focul ardea molcom si caldura placuta, intensifica parfumul de brad.
Am fost întâmpinata de sefa cabanei, care mi-a urat bun venit si m-a condus spre garderoba, apoi spre sala de mese. Am fost printre primii sositi asa ca am profitat si am fotografiat aperitivele intacte, aranjate la bufet.
Încei-încet, sala s-a umplut si cu toate ca mesele erau aranjate doar pentru cate sase persoane, faptul ca erau dispuse compact, ne-au oferit senzatia ca suntem toti colegii împreuna (200 persoane!).
Aperitivul si l-a ales fiecare singur: salate de ridichi, rosii, rucola, mini-mozzarella, masline, pateuri din ficat, pește, brânza si cascaval. Apoi a început festinul!
Chelneri îmbracati bavarez ne-au servit primul fel de mâncare - o supa crema de cartofi, cu sunca, smântâna si ceapa caramelizata. Felul doi a fost servit rustic - o tava de cuptor plina cu cârnati prajiti, felii de friptura de porc, varza calita si galuste de cartofi. Doua vase de portelan, unul plin cu sos de hrean si altul cu dulceata de merisori si înca un castron mare cu gulas de cerb. La masa noastra am fost doua femei si patru barbati - am mâncat toti pe saturate si mâncare a ramas pentru înca cinci persoane! Am râs si am facut glume, ca niciunul nu a avut în geanta cutii sau pungi de plastic, sa ia mâncarea la pachet. Ne-am zis "sa nu ne certe bucatarul"! ☺ Dupa o scurta pauza de cafea si-un dans, au aparut din nou chelnarii printre mese, purtând tavi de cuptor în mâini. Ne-am zis "astia ne aduc friptura înapoi, pâna când nu mâncam tot, nu avem sanse sa plecam!" ☺☺☺ Însa în tavi era de data aceasta desertul - Kaiserschmarrn. Cu prune calite, fructe de padure si sos de vanilie. Hmmm, ce arome ispititoare! Ne-a venit sa plângem... cum sa renuntam la asemenea bunatate?! Dar unde sa mai încapa?! Am mai închinat câte un pahar cu vin si ne-am facut curaj. Nici de data aceasta nu am reusit sa golim tava. ☺
Am mai servit câte o cafea si am mai ciocnit paharele, am povestit, am râs, am dansat si ne-am distrat ca într-o zi de concediu! Am uitat pentru câteva ore ca abia am parasit birourile si ca mâine va fi zi normala de lucru! Timpul parca se dilatase.
Semnul ca petrecerea este pe sfârsite a fost momentul în care seful personal, ne-a înmânat fiecaruia câte un cadou - un ghid al restaurantelor din Augsburg, cu Vouchere si o punga cu diferite feluri de Lebkuchen .
Am plecat printre primii, pe ring înca se mai dansa. Am iesit din cabana si închizând usa în urma mea, am revenit în centrul orasului... Urmând sirul ledurilor colorate, am ajuns la capatul parcului si m-am urcat în masina.  Am petrecut o seara de vis!