Feeria culorilor de toamna

 

Grădinile „ard”... fără fum. Toamna și-a scris numele cu foc, iar cerul i-a răspuns în albastru. Arțarul și-a înălțat spre el inima roșie, despletită în ramuri.
Lângă zid, un copac lasă să-i curgă printre crengi bănuți de aur, risipind fără să numere.
Roșul, galbenul și verdele încă își împart grădina, fiecare cu povestea lui.
Privirea se oprește întâi pe roșu. Parcă ramurile ar fi purtat tot anul o mărturisire sub scoarță, iar acum ar rosti-o cu toate frunzele. Galbenul răspunde mai încet, cu răbdarea lucrurilor care nu mai au nimic de dovedit. În verdele rămas, pare că vara se mai ține cu ultimele puteri de ramuri.
Unele frunze au prins deja aripi. Le găsesc risipite la picioarele copacilor, fiecare cu alt desen, altă nuanță, de parcă toamna s-ar fi încăpățânat să nu facă două la fel. Încerc să le aleg doar pe cele mai frumoase, dar nu mă îndur să las vreuna în urmă.
Le așez între paginile unei cărți, iar într-o zi rece, cu ploaie și lapoviță, o voi deschide să-mi cadă toamna în poală. Îi voi face loc sub pătura caldă și vom împărți un ceai, în timp ce vântul va bate la geam...