Povestea mea este din vremea când eram in clasa a VIII-a, ultimul trimestru de scoala generala.
Am fost o clasa unita, am fost colegi opt ani de zile! În scurt timp urma ca fiecare sa decida drumul pe care-l va urma: liceu, scoala profesionala sau de meseri.
Ne pregateam intens pentru examenul de admitere si diriginta noastra era totodata si profesoara de matematica. Doamna Forir (sarut-mâna si multumesc pentru tot!) era trecuta de prima tinerete, copii dânsei nu mai locuiau în “cuibul parintesc” si dânsa îsi dedica timpul liber elevilor. Facea cu noi toti mediitatii gratuit, la ea acasa. Ne împartise pe grupe de talentati, avansati, mai putin avansati - ma rog, în functie de interesul pe care-l manifesta fiecare in legatura cu examenul ce urma. Eu eram întâmplator în grupa de “talentati” – nu am fost o tocilara, dar am fost harnica si constiincioasa. Motiv pentru care probabil, „Tovarasa“ (ca asa ne adresam noi pe atunci doamnelor profesoare) m-a ales alaturi de alte doua colege sa-i fim “asistente” ☺ Ajutam colegii în orele de meditatie particulara, mai sus mentionate.
Cândva, am avut ultima teza din scoala generala, la Mate.… Nu stiu din ce motiv (un test psihologic poate - apropo povestea Potecutei, sau pur si simplu lipsa de timp?!), doamna Forir ne-a chemat pe noi trei asistentele si ne-a rugat ca în numele ei, sa corectam tezele si sa le notam! Lucrarile noastre le-a corectat si notat dânsa pe loc, apoi a împartit restul de lucrari în mod egal, ne-a explicat modul de notare si ne-a asigurat ca suntem potrivite pentru aceasta actiune - actiune care totusi, ne roaga sa ramâna secreta.
Ajunsa acasa, am început sa corectez tezele, emotionata si coplesita de responsabilitate… Erau multe greseli, rezultatele nu erau stralucite, nu îmi placea sa dau note proaste si atunci ce m-am gândit?!
Acum… va spun, ca au trecut mai mult de 30 de ani si conform dreptului civil, pot conta pe prescriptia extinctiva 😜 Am adunat toate pixurile si cernelurile din casa si am modificat pe ici pe colo lucrarile colegilor, astfel încat sa pot acorda macar un punct mai mult la nota. O singura lucrare nu am putut sa o îmbunatatesc, pentru ca era o catastrofa totala! În plus, acel coleg era “cu un picior” în corigenta, asa ca… Am luat hârtie noua si am rescris lucrarea, încercând sa imit scrisul colegului cât am putu mai bine. Am contrafacut lucrarea, asa ca sa o pot nota cu un 7, nota care l-ar fi salvat de corigenta.
A doua zi am dat lucrarile doamnei profesoare, ea le-a împartit si a trecut notele în catalog. Toata lumea parea multumita…. În afara de colegul cu 7! S-a ridicat din banca si a zis profesoarei “Asta nu e lucrarea mea!” Heee?! S-a facut liniste în clasa, doamna l-a privit de la catedra peste ochelari, eu m-am facut mica în banca si mi-am simtit inima cât un purice! Doamna îl întreaba nedumerita “Nu esti multumit cu nota sau ce vrei sa zici?” El repeat “Asta nu este lucrarea mea!” Doamna zice “Cum adica? Nu e numele tau în coltul drept, sus?!” Pe fata colegului se citeste efortul intelectual (lol), se sforțează si cedeaza… într-adevar este numele lui… Accepta si se aseaza din nou în banca pastrând aerul tîmp în privire… Clasa îsi reia murmurul, doamna îsi continua notarile în catalog… eu reîncep sa respir!
Totul e bine când se termina cu bine! Nu am uitat niciodata întâmplarea si pâna acum nici nu am povestit-o niciodata! Gata... am scapat de povara - am spus-o!
