miercuri, 26 mai 2010

Ocolul pamântului în cinci ore (continuare la "HB")

duminica, 23 mai
Nu stiam ce ne asteapta când am pasit pragul cladirii futuriste ce adaposteste muzeul Klimahaus. Ideea însa m-a fascinat! Bremen se afla pe meridianul 8°est, si muzeul ofera o calatorie în jurul Pamântului, de-a lungul acestui meridian: Bremerhaven 53°N, Elvetia/Isenthal 46°N, Sardinia/Seneghe 40°N, Niger/Kanak 15°N, Camerun/Ikenge 5°N, Antartica /Tara reginei Maud 75°S, Samoa/Satitoa 13°S, Alaska/ Gambell 63°N, Germania/Langeness 54°N si din nou Bremen! Ca si când am fi jucat direct într-un film ce a preluat scene live, am participat la viata simpla pe care localnicii o duc în zonele respective. Pe o suprafata de 18.800 m² unde se înghesuie anual peste 600 mii de vizitatori de toate vârstele, fiecarei tari îi este rezervat un etaj, amenajat asa încât sa ai senzatia ca esti într-adevar acolo: o casa specifica regiunii, natura înconjuratoare, îndeletniciri, obiecte de uz casnic. Amanuntele relevante sunt oferite pe monitoare, unde se deruleaza fara pauza filme despre obiceiuri, interviuri cu localnicii, dansuri traditionale, dar mai ales se cauta sensibilizarea constiintei vizitatorilor, pentru protejarea naturii si mediului înconjurator. Si aventura noastra a început:
Un tren ne-a dus din Bremen în Elvetia. Apoi am urcat într-un funicular ce ne-a lasat într-un sat. Am simtit aerul proaspat, înmiresmat si racoros al Alpilor. La streasina cabanutei erau rânduite lemnele de foc, în casa era curat si simplu. Am fost martorii unei avalanse de pietre, am muls o vaca, am exersat jodeln si la fiecare colt am asteptat sa-i întâlnim pe Heidi si Peter.
Apoi, într-un Fiat, am calatorit spre Sardinia. Familia la care am poposit îsi vedea de treburi, asa ca în fiecare zi: barbatii puneau lumea la cale, într-un birt, femeile erau în bucatarie, copii la joaca. Zapuseala si aerul apasator din-naintea ploii ne-a molesit. Rufe albe erau întinse într-o curte betonata: cearsafuri, sutiene, prosoape... ca la italieni :))
Apoi am ajuns în Niger. Aer uscat si fierbinte. O priveliste deplorabila, pamânt arid, ciulini, un bordei sub un copac golas. În fata "locuintei" mama si fiica cea mare zdrobeau într-un ceaun un soi de seminte, peste care au turnat apa si au facut o mamaliga. Ceilalti copii alergau goi, jucându-se cu pietre sau cregute uscate. O fetita de sapte anisori cara un fratior, pe un sold. Câteva gaini si caprite topaiau printre copii. Tatal era mai departe, cu camila si fiul de 10 anisori, în cautare de...? O tristete profunda ne-a cuprins si nu ne-am putut gândi decât ca ce norocosi suntem, nascuti fiind în Europa! Într-o alta încapere rula pe tavan, un film despre aceste popoare nomade. Am luat loc pe salteaua enorma si am privit impresionati de saracia în care traiesc aceste tari! Pe un alt ecran era prezentat ritualul casatoriei. O tânara fata a fost data unui strain dintr-un sat vecin, la câteva sute de kilometrii...probabil nu-si va mai întâlni familia niciodata. Durere enorma!
Calatoria a continuat într-un jeep, care la un moment dat a ramas împotmolit în mocirla, exact în padurile tropicale în selva! Am trecut printr-un labirint de liane, zgomote ciudate de pasari sau animale ne-au facut sa marim pasul. Ne-a prins si ploaia dar ne-am adapostit sub un acoperis de papura. Rulau filme despre obiceiurile bastinasilor. Statui ciudate priveau la fiecare colt de casa. Într-o încapere era un microfon la care trebuia sa reproduci un sunet de pasare sau animal si daca strigatele erau corecte, acel animal aparea reprezentat pe un ecran, în marime naturala. Am uitat câti ani avem si am stigat din toti plamânii, surprinsi fiind si noi de câte "limbi straine" cunoastem :)))
Urmatorul popas a fost Antartica. Popas este impropriu spus, pentru ca fiecare a cautat sa treaca cât mai repede prin aceste încaperi unde domneau temperaturi negative. Cât vezi cu ochii, doar blocuri de gheata...
Apoi scarile au început sa urce în spirala, peretii fiind tapetati cu norisori albi si dintr-o data am ajuns pe Calea Lactee. Un cer albastru închis, aproape negru si catifelat, plin de stelute de toate marimile si intensitatile! O minune! De o parte si de alta, pe coridor se aflau canapele moi, ca niste norisori pufosi, si pentru câteva minute am savurat senzatia ca suntem în cer.
Cine urca o scara, trebuie sa o si coboare, deci ne-am întors la cele lumesti, poposind pe o insula în Samoa. Briza oceanica, valurile mici albe, pestisorii parca pictati, nisipul fin alb, ne-au adus o doza suplimentara de buna-dispozitie. Ne-am asezat pe o bancuta si am privit fascinati. Filmele prezentau copii veseli si prietenosi, femei frumoase cu orhidee prinse la ureche, barbati solizi, mici si lati, cu bratele tatuate ce ne priveau zâmbind. Gazde bune, ne-am spus. Marele sfat al satului s-a adunat pentru întâmpinarea oficiala, o adevarata ceremonie. Ne-am asezat în cerc, în pozitie yoga si am luat parte la ritualul ceaiului. Am dansat pe armonii de ukulele si seara ne-am plimbat pe alei luminate de lumânari improvizate în coji de nuca de cocos si ulei. Dimineata am luat parte la slujba în biserica simpla - filmul prezenta membrii familiilor din sat, purtând toti haine de un alb impecabil. Barbatii ascultau predica seriosi, tinerii flirtau, bartrânii motaiau, copii se piscau si înghiolteau, mamele zâmbeau de sub borurile palariilor împodobite decent cu flori...O societate vesela si armonioasa.
Într-o curte, noi fetele am sarit pe o trambulina, închipuindu-ne ca zburam. Baietii mai ca s-ar fi descaltat si ei sa urce pe salteaua elastica, însa greutatea era limitata: 60 kilograme. Chiar si noi eram exact la granita ;)
Apoi am zburat si la decolare am realizat ca suntem în Alaska. O familie de eschimosi tocmai repara barca, dupa care au pornit la pescuit. Filmul fara happy end arata ca familia nu s-a mai întors acasa, fiind surprinsa de o furtuna. Mai departe în satul dintre ghetari, batrânii povesteau despre frumoasele vremuri când balenele erau vânate doar pentru hrana localnicilor si doar în luna martie. Povesteu despre colonizatorii americani care au reusit sa cumpere orice cu banii, chiar si suflete. Însasi bastinasii s-au schimbat mult, si-au modificat stilul de viata, unii chiar si-au murdarit constiinta. Atrocitati la vânatoare, pescuitul fara limita...Pas cu pas echilibrul naturii a fost stricat. Am parasit zona cu inima încarcata de reprosuri...
Urmatoarea statie în periplul nostru a fost cel mai nordic punc al Germaniei, zona frizona. Apa, mlastina, poduri, vânt. Am observat fluxul si refluxul înt-un recipient experimental ...Si... am ajuns din nou în marele port Bremen. O expozitie de desene, opere ale copiilor din lumea-ntreaga, îmbraca peretii coridorului ce duce spre iesire.
Cinci ore în jurul pamântului! Minunat! O experienta unica! O idee geniala, acest muzeu!
Am fi dorit sa vizitam Muzeul maritim în continuare, însa la ora 18 s-au închis toate portile. Am fotografiat submarinul si vapoarele din afara, ne-am îndreptat spre parcare si am pornit spre hotel.
video
Va continua...

4 comentarii:

  1. UF... uneori chiar am nevoie si eu de documentare pentru ca sa ma trezesc la realitate. SUNT NOROCOASA din toate punctele de vedere... traiesc bine, am un acoperis deasupra capului, un job acceptabil. Si TOTUSI... sunt vesnic nemultumita.
    Chiar... trebuia sa te faci... calator cu condeiul în mâna si camera de fotografiat. Faci reportaje minunate.
    Acum ce sa mai spun... ai o viata minunata. TE PUP blonda mea draga!

    RăspundețiȘtergere
  2. "Draga mea blonda" esti tu, Giulia! :)))
    da...viata trebuie traita cât se poate de intens!
    Cat priveste fotoreportajele: multumesc!...Cred ca mi-ar fi placut asa o meserie, mai ales daca mi-ar fi fost si subventionate calatoriile!
    Te pup si eu blonda mea draga!

    RăspundețiȘtergere
  3. @ Ce vis draga mea... fotoreporter. Ma si vad... în locurile cele mai fierbinti ale globului. Cumva nu pot sa cred ca as putea evita mizeria si saracia. Nu cred ca as face fotomontaje despre traiul bun... ci acolo, în lumea a treia, si mi s-ar rupe inima.
    Asa, stau ca si strutul. Nu vad, nu ma afecteaza. Ma lamentez doar de cotidian. Lipsa de joburi ale celor dragi... este deja o tragedie pentru mine... si uit ca EU... pot sa-i ajut, dar sunt milioane care nu vad lumina de la capatul tunelului. Întelegi acum de ce eu niciodata nu am bani? Sunt ceilalti care au nevoie de ei.

    RăspundețiȘtergere
  4. Giulia draga,
    stiu si te înteleg perfect!
    O sâmbata frumoasa si linistita, blondino

    RăspundețiȘtergere