„Rămas bun”... sau poate „Despărțire”?

Așa s-ar putea numi romanul "Abschied", dacă ar fi tradus cândva în limba română. Un titlu simplu, dar încărcat de sensuri. Nu doar o plecare, ci o ruptură, o tăcere lungă, o amintire care așteaptă să fie redescoperită.
📚 Un manuscris uitat, un pseudonim ales, o traducere de familie

Există cărți care nu apar în lumina tiparului la timpul lor, ci își așteaptă momentul în tăcere. "Abschied" nu a fost publicat în timpul vieții autorului. Scris în 1932, a rămas uitat într-un sertar până în 2025, când fiul lui Haffner - Oliver Pretzel, l-a descoperit și l-a tradus în engleză sub titlul "Parting". Da, aproape un secol mai târziu! În română nu există încă o versiune oficială, așa că cei care au citit varianta germană sau engleză fac parte dintr-un cerc restrâns de cititori.
M-am întrebat de ce fiul se numește Pretzel, iar autorul e cunoscut ca Haffner. Răspunsul e la fel de fascinant ca romanul. Sebastian Haffner s-a născut Raimund Pretzel, dar și-a schimbat numele în timpul exilului său în Marea Britanie, pentru a-și proteja familia de eventuale represalii naziste. A ales „Sebastian” din admirație pentru Bach și „Haffner” dintr-o simfonie a lui Mozart. Un pseudonim cu rezonanță culturală, dar care nu trăda identitatea reală.
Fiul său, Oliver, născut în Anglia în 1939, a păstrat numele de familie original și, ironic sau nu, e cel care a dat lumii această despărțire literară. O despărțire între generații, între epoci, între identități — dar și o regăsire tăcută, prin cuvinte.

Am început "Abschied" în vacanță, cu gândul că va fi o lectură ușoară, potrivită pentru zilele leneșe de plajă. Poate m-a atras titlul, poate coperta, poate ideea unei povești pariziene scrise într-o epocă îndepărtată. Dar pe măsură ce am înaintat, am realizat că romanul nu se lasă citit superficial. E o carte care cere răbdare, atenție și disponibilitate emoțională. Nu a fost comodă, dar tocmai această densitate m-a făcut să o duc până la capăt. A devenit, treptat, mai mult decât o lectură de vacanță — o experiență care m-a însoțit dincolo de zilele însorite. Am citit uneori la pauza de amiază sau seara, în pat — și într-una dintre seri, m-a amuzat teribil să descopăr că lenjeria de pat părea desprinsă din coperta cărții: o fotografie vintage, în tonuri de sepia, ocru, maro și bej. O potrivire neașteptată, care a făcut lectura să pară și mai intimă, ca și cum decorul se aliniase cu povestea.

📚 Recenzie personală: „Abschied” de Sebastian Haffner

Am terminat „Abschied” de Sebastian Haffner. Sau mai bine spus, am încheiat o călătorie literară intensă, care m-a provocat, m-a intrigat și m-a ținut captivă până la ultima pagină. Nu a fost o lectură comodă, dar tocmai asta i-a dat profunzime. M-am întrebat, pe parcurs: de ce mă atrage această poveste atât de mult, în ciuda disconfortului pe care îl provoacă? Poate din respect pentru autor, poate din fascinație pentru contextul istoric, sau poate pentru că unele cărți nu se citesc — se trăiesc.
Cartea e un roman autobiografic, scris în 1932, dar publicat abia în 2025. Haffner, pe atunci Raimund Pretzel, ne poartă prin două zile din viața lui, petrecute la Paris, unde se reîntâlnește cu iubita lui, Teddy. Sună romantic? Ei bine... da și nu.

💭 Atmosferă vs. Acțiune
Parisul e descris cu o tandrețe boemă, ca un oraș al libertății și al artei, în contrast cu Germania tensionată de acasă. Dar dincolo de decor, nu se întâmplă mare lucru. Cartea e mai mult o stare decât o poveste. Dialoguri lungi, introspecții și o relație care pare să se destrame în fața ochilor noștri, fără ca personajele să o conștientizeze cu adevărat.

👫 Personaje care nu se întâlnesc cu cititorul
Raimund e... complicat. Egocentric, ușor enervant, cu tendința de a corecta și controla. Teddy, în schimb, pare mai mult o proiecție romantică decât un personaj real. Mi-a fost greu să mă atașez de ei, să le înțeleg motivațiile sau să simt ceva pentru povestea lor.

😴 Lectură grea, dar nu inutilă
Recunosc, am avut momente în care am vrut să abandonez. Stilul e poetic, dar fragmentat. Dialogurile sunt repetitive, iar ritmul e lent. Și totuși, ceva m-a ținut acolo. Poate melancolia, poate Parisul, poate dorința de a înțelege o generație pierdută între două războaie.

📝 Verdictul meu
„Abschied” nu e o carte pentru toți. Nu e o lectură ușoară, nici captivantă în sensul clasic. Dar e o fereastră spre o epocă, o stare, o despărțire. Dacă îți plac romanele introspective, cu atmosferă și ton nostalgic, poate vei găsi ceva valoros în ea. Dacă nu... e ok... Unele cărți sunt ca niște relații - le închei cu un oftat și mergi mai departe.