De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă, satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului, fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului.
După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a “Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor».
În Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.
Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, care se presupune că încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin valenţe purificatoare pentru întreaga gospodărie.
În satele comunei Mărgău (jud. Cluj), în Săptămâna Mare, de luni până joi, se aprind focuri în gospodării. În credinţa că vor fi apăraţi de orice rău, membrii familiei sar peste foc spunând: " Să nu ne mânce purecii! Să nu ne mânce şerpii! "
Tot acum, în satele comunei Cojocna (jud. Cluj), familia căreia i-a decedat un membru în ultimul an împodobeşte o creangă de pom cu nouă covrigi, nouă turte, nouă bomboane şi o duce la biserică pentru a fi sfinţită. După slujbă, cei care beneficiază de „darurile pomului” sunt copiii şi oamenii sărmani din comunitate, urmând ca ramura să fie pusă pe mormântul celui pentru care s-a împodobit. Acest gest ritualic simbolizează legătura dintre cele două lumi, cea reală şi lumea imaginară a celor „plecaţi”.
O alta tradiţie interesantă vorbeşte despre „nunta urzicilor”, adică înflorirea şi încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat, din această zi căpătând valenţe apotropaice.
În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând credinţa că ouăle fierte şi înroşite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului.
„Joimăriţa” - zeiţa antropomorfă a morţii - era sărbătorită de către romani în noaptea ce încheie Joia Patimilor. Imaginea acestui personaj mitologic reprezenta un monstru cu capul uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Zeiţa era adesea asemuită cu Muma Pădurii, sau cu o zmeoaică.
La origine, acest personaj mitic reprezenta moartea, iar apariţia îi era legată de ritul funerar al geto-dacilor, care implica incinerarea defunctului. După creştinarea dacilor, treptat, rolul acestei zeiţe s-a schimbat. În tradiţia românească, „Joimăriţa” era reprezentarea unei sfinte frumoase, care locuia departe, în păduri, ori pe vârfurile celor mai înalţi munţi şi care pedepsea femeile şi fetele leneşe, mai ales pe cele care nu terminau de tors inul, cânepa şi lâna până în Joia Neagra. Pedeapsa pe care „Joimăriţa” o aplica era arderea mâinilor, a părului, a degetelor şi a unghiilor. Spaima celor leneşe era sporită la vederea uneltelor pe care zeiţa justiţiară le avea cu ea: oale de lut cu foc sau jar şi vătraiele încinse. Conform tradiţei populare din Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova şi sudul Transilvaniei, „Joimăriţa” vine pe la casele oamenilor în noaptea ce desparte Joia Mare de Vinerea Mare. (text preluat de la Maria Globan Somlea)
