O zi de 13...

Nu stiu de ce, dar astazi, înca din primele clipe ale diminetii, ma napadesc amintirile, multe si fara legatura între ele...Ciudat! Una dupa alta, vin si dispar...unele sunt vesele si-mi aduc zâmbetul pe buze, altele sunt triste si-mi lasa urme de reprosuri...Am sa dau câte un exemplu din fiecare: **************************************************************************************
Acum mai bine de cinsprezece ani, am petrecut concediul de vara, pe litoralul Marii Negre, cu verisoara mea Sanda si cu fetitele mele care pe atunci înca nu mergeau la scoala. Într-o seara, ne plimbam pe faleza si romantice - noi, astea mai mari - admiram cerul. Si, ca orice tânara mama, care foloseste orice mijloc spre a-si educa si instrui copiii, am spus: -Uitati-va sus, în partea stânga, vedeti steaua aceea puternica? Se numeste Luceafarul! Toate patru contemplam impresionate, pe când verisoara mea spune cu voce nesigura: -Îmm...parca cea mai luminoasa si mai mare este putin mai spre dreapta... Privesc steua indicata de ea si ma convinge, asa ca ma corectez în fata fetelor: -Uitati! acolo e Luceafarul... Dar pe masura ce priveam mai intens, parca descopeream tot altele "mai puternice si mai luminoase" asa ca ne corectam pe rând, tinând neaparat ca fetelor sa le facem clar, care este ultima alegere :) La un moment dat, Adela, plictisita si obosita de lectia de astrologie îmi spune: -Bine Mami, dupa ce am vazut toti "CEFERII" putem sa intram putin cu picioarele în apa?! **************************************************************************************
Eram în calsa a-X-a, la un liceu de filologie- istorie, putin înaintea examenului de treapta. Clasa era constituita în procent de 90% din fete. Eram toate simpatice, exuberante, cu suflete fragile si sensibile, asa cum doar fetele de 15-16 ani pot fi. Mediile erau ca si încheiate, zilele acelea se acorda ultima sansa celor amenintati de corigenta. Si pentru ca noi eram specialitate "uman", materiile "reale", stiintele exacte, erau cele care ne dadeau de furca (eu eram una din exceptii, optiunea mea pentru a II-a treapta fiind spre un liceu de matematica-fizica).

Era ultima ora de matematica, profesorul a invitat la tabla pe cele câteva colege, care cu inima cât un soricel, încercau sa obtina nota salvatoare.

Printre ele, Gabriela - o fata înalta si robusta, cu zâmbet prietenos si o bunatate sufleteasca deosebita! Cu toate ca eram toate prietene (cele mai bune prietene ale mele pe atunci erau Lavinia si colega mea de banca Livia), nici una nu a observat sau stiut, ca psihicul Gabrielei devenise atât de instabil încât, disperata ca nu va reusi sa treaca examenul, înainte de începerea orei a înghitit un pumn de tablete...somnifere, ceva! Pe când reactiile ei deveneau din ce în ce mai lente, nimeni nu a înteles ce se întâmpla pâna în momentul în care Gabriela s-a prabusit la podea.

În panica si groaza ce s-a produs, nu-mi mai amintesc cine a anuntat salvarea, dar stiu ca profesorul (Müller) a continuat examinatea candidatelor ramase, rece si parca deloc impresionat! Nu-mi mai amintesc, cred ca au trecut clasa toate. Ce foarte clar îmi amintesc însa, este zâmbetul mecanic din spatele ochelarilor mari cu rama neagra, când la iesirea din clasa ne-a anuntat: -Daca colega B. Gabriela îsi revine pâna la ora 12, ma gaseste înca în scoala si sunt dispus sa continui examinarea. Înca un soc ne-a cuprins pe toate! A urmat vacanta, examenele...eu am parasit scoala, n-am mai întâlnit-o pe Gabriela niciodata. Am aflat însa, câtiva ani mai târziu, ca profesorul de mate s-a spânzurat, câteva luni dupa ce devenise tata!