Mi-e dor...

Sentimentul de dor este ca un ecou nesfârșit care răsună prin sălile vaste ale conștiinței noastre. Este melodia tăcută a absenței care ne amintește de tot ceea ce a fost și de ceea ce ar fi putut fi. Acest sentiment este adânc înrădăcinat în experiența umană, de parcă ar fi încorporat în temeliile existenței noastre. Dorul nu este doar lipsa unei persoane sau a unui loc, ci și dorința de ceva mai înalt, ceva necunoscut. Este căutarea nesfârșită a ceea ce ne completează. S-ar putea spune că dorul este forța care ne împinge înainte, care ne face să căutăm ceea ce se află dincolo de orizont. În această stare de lipsă se dezvăluie natura spiritului uman. Suntem ființe ale aspirației și dorinței, mereu în căutarea a ceea ce ne lipsește.
Acest sentiment poate fi dulce-amărui, un amestec de bucurie și durere. Este ca o oglindă care ne arată adâncurile propriei noastre inimi. Dar în acest dor se află și o frumusețe incredibilă. Ne arată că suntem capabili de a simți profund, că putem tânji după ceva mai mare decât noi înșine. Ne amintește că suntem vii, că putem visa și spera.
În dor găsim motivația de a merge mai departe, de a explora noi căi și de a descoperi noi orizonturi. Poate că dorul este, în cele din urmă, o invitație de a ne înțelege mai bine pe noi înșine. Ne îndeamnă să privim mai profund în interiorul nostru și să descoperim secretele propriei noastre inimi. Și în acest proces de autocunoaștere, găsim poate răspunsurile la întrebările care ne chinuie cel mai mult. Dorul este o sabie cu două tăișuri – poate fi dureros, dar poate și să ne îmbogățească viața, determinându-ne să căutăm ceea ce este cu adevărat important. În el găsim atât umbrele, cât și lumina care ne ajută să recunoaștem sensul adevărat al existenței noastre.
Mie, de foarte multe ori mi se face dor de bunici (bunici care traiesc de muuulti ani printre stele)... Mi-e dor de vremurile când, copil fiind, nu eram foarte conștientă de iubirea cu care mă învăluiau. Mi-e dor de vocile bunicilor, de povețele lor, de dezmierdările lor... Mi-e dor de sentimentul acela care mă asigura că, orice mi s-ar întâmpla, unul din bunici mă va ajuta să ies din impas, fără să cer... Asa, pur si simplu! Adevărul este că am fost cu adevărat răsfățată! Fiind singura nepoată, iar fratele meu singurul nepot, am avut parte de toată atenția și iubirea bunicilor noștri (părinții noștri, fiind singuri la părinți, s-a creat un mediu fără concurență - am fost iubiți și apreciați din plin). Dar... de cele mai multe ori, dorul de bunici se transformă într-o teamă copleșitoare... Încă îi am pe părinți, dar gândul că și timpul lor este limitat mă înspăimântă. Această teamă mă macină zilnic, pentru că suntem atât de departe și nu pot să-i ajut așa cum mi-aș dori. Viața mea de aici mă ține legată de casă, de familie și de serviciu, cu responsabilități care nu pot fi ignorate. Totuși, inima mea tânjește să fiu alături de mama, să o ajut la cumpărături, să merg cu ea la plimbare, să o însoțesc la un control medical... Durerea de a nu putea face aceste lucruri mărunte, este foarte puternica, mai ales ca nu știu cum să împac toate aceste dorințe și obligații. Mă simt prinsă între două lumi, fiecare cerându-mi o parte din suflet.
Probabil ca dorul este o parte esențială a existenței noastre. Ne amintește de legăturile profunde pe care le avem cu cei dragi și de importanța momentelor petrecute împreună. Deși dureros, dorul ne învață să prețuim fiecare clipă și să căutăm mereu să fim aproape de cei pe care îi iubim, chiar și atunci când distanța ne desparte. În această căutare, găsim sensul adevărat al vieții și al iubirii.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Am preluat aceasta tema de la Tudor, am acceptat provocarea și o transmit mai departe la Diana, Suzana, Poatecuta si Vero. M-am abținut sa mentionez mai multe nume, pentru ca sunt sigura, cele care vor dori sa răspundă provocarii, o vor transmite si altor prieteni din blog-roll.

Eveniment de Familie

Familia mea este mica (nici Mama si nici Tata nu au frati), iar grupul de rude de aici din Germania este si mai mic, de aceea tinem foarte mult unii la altii. 

Sâmbata ce a trecut, Tiana - nepotica mea de grad II sau III (nici nu vreau sa mai socotesc cum e cu gradele!) a serbat Erstkommunion si cu mult drag am luat parte la festivitate.

Mama Tianei este botezata ortodox (la fel ca mine) iar sotul ei este de religie catolic (ca si sotul meu). Cele doua fetite ale lor (Tiana si Elina) sunt botezate catolic. Cea mare, Tiana, fiind în clasa a III-a, a serbat pe 22 aprilie “Prima primire a sacramentului Sfintei Împărtăşanii”.

Copiii sunt pregatiti pentru aceasta sarbatoare la scoala, la orele de Religie, apoi în grupe mici la biserica din cartierul în care locuiesc. Parintii sunt deasemenea foarte implicati în pregatirea acestei serbatori la care sunt invitati sa participe toti cei dragi: bunici, rude, prieteni (noi am fost 10 copii si 20 de adulti). 

În Biserica Catolică, Confirmarea (împreună cu Botezul și Euharistia) face parte din sacramentele de inițiere, adică sacramente prin care credincioșii primesc o parte din harul divin, sunt întăriți și anexați comunității de credință creștină. Bisericile ortodoxe nu au o sărbătoare specială a primei împărtășiri. Copiii (de obicei în primul an de viata) primesc cele trei sacramente de inițiere: Botez, Confirmare și Euharistie într-o singură sărbătoare. În Biserica Catolică de Vest, copiii primesc prima Împărtășanie atunci când ating așa-numita vârstă a rațiunii (în clasa a III-a), de obicei într-o sărbătoare comunală în parohie.

Tiana, alaturi de alte trei fetite si un baietel, au fost serbati în biserica "Allerheiligen- kirche", Ulm-Lehr, o biserica romano-catolica, ridicata în anii ‘70. Atmosfera de sarbatoare a fost subliniata în biserica prin minunate decoruri florale. Cei cinci copii au purtat robe din pânza de sac înalbit, legate cu snur în talie, foarte asemanatoare calugarilor. Au avut fiecare o lumânare pentru Kommunion, aprinsa de la Lumânarea de Paste din biserica. Au intrat în biserica însotiti de o Pastoralreferentin si aici vreau sa aprofundez un pic: referent sau ofiter pastoral – este o profesie în Biserica Catolică. Consultanții pastorali - bărbați sau femei, au diplomă sau un master în teologia catolică și o educație bisericească, în mare parte eparhială. Această profesie există doar în Germania, Austria, Elveția și Țările de Jos. În cazul de fata, copiii au fost sustinuti de o “ofitereasa” si iata ca dictionarl românesc nici nu admite cuvinte feminine pentru aceste meserii! M-a impresionat si am salutat cu profund respect acest pas în acordarea dreptului la egalitate dintre femei şi bărbaţi, în roluri de conducere-initiere în activitatea bisericeasca. Ofițerii pastorali lucrează în îngrijirea pastorală a unei parohii si sunt de obicei subordonați unui pastor sau decan. În cazul de fata, die Pastoralreferentin practic a condus ceremonia, Preotul – asistat de patru Ministranti, a fost prezent si a marcat doar momentele cheie ale slujbei.

Copiii au recitat intercalat anumite pasaje din Liturghie, si-au exprimat propriile gânduri si întreaga ceremonie a fost sustinuta muzical de mica orchestra din balconul bisericii. În final, copiii au fost aplaudati, semn ca au fost primiti în comunitate si fiecare familie si-a luat alaiul si a continuat serbarea la un restaurant - în cazul nostru, la un restaurant într-un sat idilic.

La petrecerea noastra meniul a fost foarte bine ales, am avut feluri de mâncare foarte gustoase, însa desertul… desertul a fost exceptional! Doua torturi pe care ne-a fost mila sa le taiem, plus muffins si fructe trase în ciocolata - desert culinar inedit prin aspect si gust, care ne-a încanta toti, mici si mari. Vremea a fost “comandata” în acelasi pachet ☺ A fost soare, cer senin si parfum de flori, de jur împrejur. A fost o zi minunata, ca un zâmbet de copil! ♥

Mai putin obisnuit

Am mai povestit pe ici-pe colo în comentarii, despre cât de mult admir familia care locuieste pe strada noastra - cea cu doi copii handicapati - însa niciodata nu am scris într-un articol despre ei.
Au fost colegi de facultate, au absolvit amândoi filologia, ea sectia de Romanistica, el cea de Germanistica. S-au casatorit din dragoste si s-a întâmplat ca primul lor copil - Johanna, sa vina pe lume cu grave dizabilitati. Înca de atunci parintii au fost înstiintati ca fetita nu va putea merge niciodata, nu va vorbi si ca viata ei nu va fi niciodata normala... Li s-a propus sa o lase într-un sanatoriu special, însa ei au decis sa o ia acasa si sa o îngrijeasca cum stiu ei mai bine! Dupa doi ani s-a întâmplat ca tânara mama sa fie din nou însarcinata, însa soarta a facut ca si al doilea copil, tot o fetita - Monika, sa fie bolnava, diagnosticata înca la nastere cu sindrom Down.
Incompatibilitate cromozomiala?! Instrucțiuni genetice combinate într-un mod nefavorabil?!... Cine sa poata preciza cauza?! Si oricum, cui sa ajute sa afle "de ce"?! Fapt este ca cei doi parinti nu au avut niciodata intentia de a-si interna copiii într-un sanatoriu, ci au hotarât sa-i iubeasca si sa-i ocroteasca asa cum pot ei mai bine, oferindu-le caldura propriului camin. Tânara mama a renuntat la ideea de a face vreodata cariera profesionala si înteaga ei activitate s-a concentrat doar asupra familiei si a celor doua fete grav bolnave. Tatal si-a asumat în întregime responsabilitatea întretinerii celor trei fete ale lui.
Când ne-am mutat în cartier, primii vecini pe care i-am cunoscut au fost ei. Ne-au invitat în prima saptamâna, într-o seara la masa si ni s-au prezentat. Hanni a împlinit 30 de ani, e transportata cu un carucior special si... e foarte trist sa o privesti. Familia însa o priveste cu toata dragostea, îi vorbesc permanent si în functie de mimica fetei si de sunetele nearticulate, recunosc exact ce are nevoie, cum se simte, ce doreste... Moni are 28 de ani însa nivelul ei mental este al unei fetite de 10 ani, este însa foarte vesela si prietenoasa. Mama este casnica iar tatal, unul din directorii Bibliotecii universitare. Figurile celor doi parinti sunt marcate de greutatile vietii însa stralucirea fețelor dovedeste ca nu au fost niciodata parasiti de speranta.
Ne-au asteptat în camera de zi si dupa ce am facut cunostinta am fost invitati în sufragerie. Am luat loc cu totii în jurul mesei, Hanni doar a privit - ni s-a spus ca ei i se administreaza mâncare aparte. Moni ne-a uimit cu comportamentul deosebit si tinuta speciala pe timpul mesei. Discutiile care s-au purtat au dezvaluit înca din primele clipe faptul ca în aceasta familie exista multa iubire, mult respect si bună-cuvință. Atmosfera traita a fost atât de naturala si calda, am citit atâta grija si dragoste în ochii si gesturile membrilor acestei familii, încât sufletul meu a fost coplesit de emotii.
Au trecut mai bine de doi ani de cât ne cunoastem, ne ajutam reciproc cu una, cu alta, asa cum fac vecinii buni. Între timp s-a dezvoltat o anumita prietenie, suntem pertu si ne întâlnim din când în când la o cafea, împreuna cu ceilalti vecinii de pe strada - suntem doar patru familii.
Astazi, ca în fiecare vineri, am avut zi de lucru scurta si pe la ora 13 eram pe aleea dintre case. Picura si parea ca ploaia se va înteti, asa ca am grabit pasul sa nu mai trebuiasca sa deschid umbrela.
În fata casei lor, Hanni era în carucior, pernuta si jucaria pe care le are intotdeauna când e scoasa la plimbare, erau pe jos, umede... Am salutat-o si i-am mângâiat fata... a parut ca zâmbeste. M-am uitat spre usa deschisa, asteptând sa o vad pe mama lui Hanni. Am strigat "Hallo" dar din casa nu se auzea nicio miscare. În capatul aleii a aparut silueta vecinei din prima casa, care apropiindu-se, a spus ca le-a vazut pe cele doua trecât spre casa, acum 10 minute... Faptul ca Hanni a fost lasata în ploaie ne-a parut foarte suspect, asa ca am pasit pragul casei. Mama lui Hanni a aparut încercând sa-si stapâneasca plânsul în hohote... Ne-a spus ca a fost cu Hanni la plimbare dar ca pe drum i s-a facut rau, dureri mari în sold si coloana vertebrala, transpiratii reci... abia a ajuns acasa. Nu a avut putere sa împinga caruciorul pe rampa asa ca s-a repezit în casa si plângând, l-a chemat pe sotul ei de la serviciu. Am îmbratisat-o si am încercat sa o linistim, am adus-o pe Hanni în casa, apoi ne-a spus printre lacrimi: "Astazi este ziua mea... Sunt în fiecare zi tot mai batrâna, mai bolnava si mai neputincioasa!" Am amutit... Ce poti sa spui în astfel de momente?! Orice cuvinte de încurajare suna banal din gura unui om care nu a facut nimic deosebit! Acesti doi parinti sunt adevarati eroi! Nu am putut decât sa o strâng la piept si sa o mângâi...
Au aparut Helmut si sotul primei vecine, amândoi barbatii au ridicat-o pe Hanni din carucior si au asezat-o pe saltea în tarcul special, la locul ei de joaca... Am asigurat-o ca oricând are nevoie de ajutor, nu trebuie decât sa sune la usa, cumva gasim solutie pentru orice situatie. Apoi a intrat si tatal lui Hanni, venit în goana de la serviciu, speriat sa vada atâta lume la el în casa.
Pentru ca situatia depasise momentul critic si ca sa destind atmosfera, am întrebat cum sarbatoresc ziua de nastere, unde este tortul? Sarbatorita a privit trist si a zis ca anul acesta psihicul nu o ajuta si nu are putere sa organizeze nimic. Pentru ca din concediul la Marea Baltica am adus o cafea deosebita, prajita special asa încât sa capete gust de ciocolata, le-am propus tuturor sa vina la noi sa o guste. Au acceptat si  am stabilit sa ne întâlnim peste o jumatate de ora.
Vecinii din prima casa au promis ca vor aduce un buchet frumos de flori, sa-l daruim împreuna sarbatoritei (pe germana se spune atât de dulce "das Geburtstagskind" "Copilul a carui zi de nastere e azi"), iar noi am fugit la cel mai apropiat conditor si am cumparat din fiecare sort de prajitura câte una. Am scos serviciul de cafea "de duminica" si am aranjat repede masa pentru sase persoane. Exact când am pus apa la fiert, s-a auzit soneria de la intrare.

Vecinii cu florile au sosit primii si când cei doi parinti-eroi au intrat, totul era gata pregatit pentru o mini-sarbatoare. I-am cântat în cor "La muti ani", am servit câte un pahar de sekt (scos dupa un sfert de ora din congelator), am mâncat prajituri si am savurat cafeaua cu gust de ciocolata. Noi am fost încântati si "Geburtstagskind"-ul a râs din nou. Chiar si spontana, sau poate tocmai de aceea, aceasta serbare de zi de nastere a fost reusita. Toti mi-au multumit pentru ideea avuta si ne-am notat sa stim de acum înainte, când are fiecare ziua de nastere.
Am trait o dupa-amiaza mai putin obisnuita, alaturi de oameni mai putin obisnuiti...