Mi-e dor...

Sentimentul de dor este ca un ecou nesfârșit care răsună prin sălile vaste ale conștiinței noastre. Este melodia tăcută a absenței care ne amintește de tot ceea ce a fost și de ceea ce ar fi putut fi. Acest sentiment este adânc înrădăcinat în experiența umană, de parcă ar fi încorporat în temeliile existenței noastre. Dorul nu este doar lipsa unei persoane sau a unui loc, ci și dorința de ceva mai înalt, ceva necunoscut. Este căutarea nesfârșită a ceea ce ne completează. S-ar putea spune că dorul este forța care ne împinge înainte, care ne face să căutăm ceea ce se află dincolo de orizont. În această stare de lipsă se dezvăluie natura spiritului uman. Suntem ființe ale aspirației și dorinței, mereu în căutarea a ceea ce ne lipsește.
Acest sentiment poate fi dulce-amărui, un amestec de bucurie și durere. Este ca o oglindă care ne arată adâncurile propriei noastre inimi. Dar în acest dor se află și o frumusețe incredibilă. Ne arată că suntem capabili de a simți profund, că putem tânji după ceva mai mare decât noi înșine. Ne amintește că suntem vii, că putem visa și spera.
În dor găsim motivația de a merge mai departe, de a explora noi căi și de a descoperi noi orizonturi. Poate că dorul este, în cele din urmă, o invitație de a ne înțelege mai bine pe noi înșine. Ne îndeamnă să privim mai profund în interiorul nostru și să descoperim secretele propriei noastre inimi. Și în acest proces de autocunoaștere, găsim poate răspunsurile la întrebările care ne chinuie cel mai mult. Dorul este o sabie cu două tăișuri – poate fi dureros, dar poate și să ne îmbogățească viața, determinându-ne să căutăm ceea ce este cu adevărat important. În el găsim atât umbrele, cât și lumina care ne ajută să recunoaștem sensul adevărat al existenței noastre.
Mie, de foarte multe ori mi se face dor de bunici (bunici care traiesc de muuulti ani printre stele)... Mi-e dor de vremurile când, copil fiind, nu eram foarte conștientă de iubirea cu care mă învăluiau. Mi-e dor de vocile bunicilor, de povețele lor, de dezmierdările lor... Mi-e dor de sentimentul acela care mă asigura că, orice mi s-ar întâmpla, unul din bunici mă va ajuta să ies din impas, fără să cer... Asa, pur si simplu! Adevărul este că am fost cu adevărat răsfățată! Fiind singura nepoată, iar fratele meu singurul nepot, am avut parte de toată atenția și iubirea bunicilor noștri (părinții noștri, fiind singuri la părinți, s-a creat un mediu fără concurență - am fost iubiți și apreciați din plin). Dar... de cele mai multe ori, dorul de bunici se transformă într-o teamă copleșitoare... Încă îi am pe părinți, dar gândul că și timpul lor este limitat mă înspăimântă. Această teamă mă macină zilnic, pentru că suntem atât de departe și nu pot să-i ajut așa cum mi-aș dori. Viața mea de aici mă ține legată de casă, de familie și de serviciu, cu responsabilități care nu pot fi ignorate. Totuși, inima mea tânjește să fiu alături de mama, să o ajut la cumpărături, să merg cu ea la plimbare, să o însoțesc la un control medical... Durerea de a nu putea face aceste lucruri mărunte, este foarte puternica, mai ales ca nu știu cum să împac toate aceste dorințe și obligații. Mă simt prinsă între două lumi, fiecare cerându-mi o parte din suflet.
Probabil ca dorul este o parte esențială a existenței noastre. Ne amintește de legăturile profunde pe care le avem cu cei dragi și de importanța momentelor petrecute împreună. Deși dureros, dorul ne învață să prețuim fiecare clipă și să căutăm mereu să fim aproape de cei pe care îi iubim, chiar și atunci când distanța ne desparte. În această căutare, găsim sensul adevărat al vieții și al iubirii.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Am preluat aceasta tema de la Tudor, am acceptat provocarea și o transmit mai departe la Diana, Suzana, Poatecuta si Vero. M-am abținut sa mentionez mai multe nume, pentru ca sunt sigura, cele care vor dori sa răspundă provocarii, o vor transmite si altor prieteni din blog-roll.