Necropola - Pe urmele etruscilor (capitolul IV)

(Jurnal de vacanta - Toscana, iunie 2018)

Dupa-amiaza zilei am rezervat-o pentru vizitarea necropolei - "Orasului mortilor" din San Cerbone. Aici au fost descoperite numeroase monumente funerare, temple, cripte si sarcofage, bijuterii si vase de bronz, inclusiv care de lupta, împodobite. *)
Dupa ce am vazut ce se putea vedea liber în situl arheologic, ne-am înscris la un tur cu ghid, tur în care sunt incluse intrari în câteva temple, grote si cripte din secolul III - IV î.e.n.
Pe cerul albastru se adunau tot mai multi nori negri, amenintând ca ploaia va începe în curând. Priveam permanent ceasul si cerul, sperând ca ghida face acelasi lucru si ca va decala cu cateva minute ora fixata pentru tur. Italianca a fost însa perfect punctuala… Exact când ghida a început sa faca prezentarea, a început si ploaia. A fost o zi fierbinte si primele picaturi parca au facut bine, îndepartând zapuseala. Când stropii s-au întetit, Helmut mi-a soptit ca renunta la tur si s-a dus cu Leo în incinta muzeului, la receptie. Eu am ramas sperând ca duduia-ghid va scurta introducerea si ne va conduce în incinta primul monument.
Ati cunoscut persoane ambitioase si penibil de corecte, mândre de functia pe care o ocupa, persoane care urmeaza regulamentul punct cu punct indiferent daca în jurul ei arde sau vine potopul?! Ei, ghida noastra o asemenea persoana a fost!
Începuse sa ploua cu galeata si ea povestea impasibila, dar cu însufletire despre etrusci si însemnatatea locurilor. Cei fara umbrela si fara canadiana – ca mine, au abandonat grupul si s-au adapostit sub copaci, însa au ramas destui care au ascultat fermecati vorbele ei. Cândva, când apa îi curgea siroaie pe lentilele ochelarilor, a zis: Andiamo! Si ne-am îndreptat spre primul monument-mormânt. Ne-am bulucit toti în urma ei dar… oh! Nu doar ca intrarea în cripta era încuiata si secundele pâna când a reusit ea sa deschuie lacatul au trecut ca orele! Ba mai rau, intrarea s-a facut mai mult în patru labe, pentru ca usa de fier avea nu mai mult de 50 centimetri înaltime, ca si coridorul lung care ne-a condus în încaperea înalta centrala, acoperita cu o cupola impresionanta! În grupul nostru era si un catel ☺ Noi toti eram ca o haita de catei plouati!
Stiti cum este când ploua în Toscana?! Cu toate ca ploua foarte rar si pamântul este foarte uscat, solul este rapid saturat si apa musteste peste tot… Drumul, câmpul, totul este o mlastina! Eram uzi pâna la piele si murdari… Praful s-a depus si a acoperit totul ca o mâzga…
Am renuntat la tur dupa ce am vazut acest monument, m-am rupt de grup si m-am dus spre receptia muzeului. În sala erau multi turisti surprinsi de ploaie, dar numai eu eram uda si murdara. Rimelul (cu toate ca este water proof) mi se prelungise sub ochi, parul mi se lipise de cap, buclele stateau pleostite, hainele murdare si ude leoarca… Aparitia mea in sala cred ca i-a socat pe toti prezentii, pentru ca murmurul a încetat brusc. Singurul Leo s-a bucurat enorm sa ma revada. Mi-a sarit în brate, m-a lins pe fata… ce mai conta?! ☺ Scena i-a înduiosat pe multi si cred ca mi-au iertat pe jumatate aspectul ☺
Cinci minute dupa aparitia mea, întreg grupul a venit în fuga, pentru ca afara începuse sa ploua cu grindina. Ultima a intrat ghida, infatuata si extrem de nemultumita ca turistii nu au acceptat sa faca turul pe timp de furtuna ☺☺☺ Dupa ce a susotit cu alte doua dudui în spatele caseriei, au iesit si ne-au comunicat ca biletele cumparate astazi îsi prelungesc valabilitatea si timp de o saptamâna putem sa alegem o zi în care sa încercam din nou sa facem turul. Tja… Daca si timpul s-ar gasi de cumparat!...
Ca într-un film apocaliptic, prizionieri ai furtunii, am stat timp de o jumatate de ora, într-o încapere de maximul 20 metri patrati, 30 de turisti (copii si adulti de toate vârstele) si doi catei. Pe Leo nimic nu l-a interesat mai mult ca si catelusa plouata. Aceasta însa nu avea nicidecum chef de joaca si îl ignora total, fapt pentru care Leo a început sa plânga (e permis 😉 Leo înca nu este barbat, are abia un an si jumatate!). Degeaba am cautat sa-l linistim, în zadar copiii adunati în cerc în jurul lui Leo au încercat sa-i distraga atentia prin jocuri si ghidusii, Leo nu avea ochi decât pentru catelusa. În sala goala si rece, schelalaitul lui Leo suna sinistru. Copiii l-au abandonat pe rând, simtindu-se neputinciosi. Ultimul baietel care i-a ramas alaturi, a fost simpatic tare. Dupa ce i-a vorbit si l-a mângâiat cu multa compasiune, chiar si rabdarea lui a ajuns la capat si atunci a spus pe ton rastit „Leo, basta!“ ☺ Lui Leo nu i-a trecut supararea, dar… brusc, a încetat ploaia. De pe acoperis apa curgea înca râuri, însa norii spulberati lasau tot mai mult loc cerului albastru. Cei mai nerabdatori turisti au deschis usa si s-au îndreptat topaind printre balti spre parcare. I-am urmat cu totii si…. ne-am împartit în doua grupuri. Grupul de "neplouati" mergea în zig-zag, încercând cu disperare sa gaseasca insulite pe care sa sara si astfel sa evite baltile enorme. "Plouatii" – adica si eu, am luat-o drept! Incaltarile noastre erau ca barcile avariate, ce mai contau înca doi litri de apa în plus?! ☺ Leo si-a uitat amarul si alerga dând din coada, de la mine la Helmut. Ajunsi la parcare, am scos din portbagaj un tricou uscat pe care întâmplator îl aveam la mine (aveam si umbrele! Mereu sunt in porbagaj doua umbrele!... însa parcarea se afla la 300 metri de intrarea în situl arheologic!) si am îmbracat si geaca, pentru ca începusem sa cam tremur! Am urcat în masina si… Leo mi s-a asezat în brate, pe tricoul curat si uscat, ca doar si lui îi era frigut! ☺☺☺ Poate sa-si imagineze oricine cum au aratat hainele mele, cu labutele lui Leo pline de mocirla. L-am înfasurat într-un prosop, Helmut a dat drumul la caldura si am pornit la drum, spre casa. Dupa cateva minute, a trebuit sa renuntam la caldura în masina, pentru ca geamurile se aburisera ca într-o sauna! Am sters cu mâneca geamul din dreapta mea si… peste câmp se ridicase arcul superb al unui curcubeu. Apoi soarele si-a facut din nou aparitia, zapuseala s-a reinstalat si ploaia a devenit o amintire vaga.
Ajunsi acasa, am facut un dus caldut, ne-am îmbracat curat si am plecat la restaurantul din coltul strazii, sa mâncam câte o pizza. (va urma)
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
*) "[...] Arta etruscă nu avea tangenţe numai cu sfera religioasă, precum o dovedesc ofrandele din mormânt, destinate uzului cotidian al defuncţilor . O trăsătură de bază şi, totodată, un paradox al artei etrusce constă în aceea că aceasta servea fie unor scopuri private, fie religioase. Clienţii bogaţi şi influenţi, cărora le erau destinate podoabe minunate din aur, argint şi chihlimbar, farfurii luxoase din argint ori din bronz precum şi vase admirabil decorate, erau oameni cu un gust rafinat. Cu toate acestea, şi în contrast cu alte popoare ale antichităţii, ei par a nu fi fost interesaţi în a-şi înregistra ori glorifica evenimentele istorice la care luau parte. De asemenea, ei nu şi-au glorificat virtuţile şi nici meritele. Se pare că funcţia primă a artei etrusce a fost utilitară, pentru nevoile şi luxul vieţii cotidiene şi ,,a vietii de dincolo” . Dată fiind credinţa profundă a etruscilor în viaţa de apoi, arta lor a îndeplinit necesităţi funerare, dovedind preocuparea de a urma voinţa divină. Şi în Grecia impulsul artistic a fost valabil până în amurgul civilizaţiei etrusce. Arta etruscă a părut întotdeauna că aspira la îndeplinirea unor credinţe religioase şi funerare la nivel pur practic, nu întru glorificarea zeilor ori cetăţilor protejate." (sursa)