Necropola - Pe urmele etruscilor (capitolul IV)

(Jurnal de vacanta - Toscana, iunie 2018)

Dupa-amiaza zilei am rezervat-o pentru vizitarea necropolei - "Orasului mortilor" din San Cerbone. Aici au fost descoperite numeroase monumente funerare, temple, cripte si sarcofage, bijuterii si vase de bronz, inclusiv care de lupta, împodobite. *)
Dupa ce am vazut ce se putea vedea liber în situl arheologic, ne-am înscris la un tur cu ghid, tur în care sunt incluse intrari în câteva temple, grote si cripte din secolul III - IV î.e.n.
Pe cerul albastru se adunau tot mai multi nori negri, amenintând ca ploaia va începe în curând. Priveam permanent ceasul si cerul, sperând ca ghida face acelasi lucru si ca va decala cu cateva minute ora fixata pentru tur. Italianca a fost însa perfect punctuala… Exact când ghida a început sa faca prezentarea, a început si ploaia. A fost o zi fierbinte si primele picaturi parca au facut bine, îndepartând zapuseala. Când stropii s-au întetit, Helmut mi-a soptit ca renunta la tur si s-a dus cu Leo în incinta muzeului, la receptie. Eu am ramas sperând ca duduia-ghid va scurta introducerea si ne va conduce în incinta primul monument.
Ati cunoscut persoane ambitioase si penibil de corecte, mândre de functia pe care o ocupa, persoane care urmeaza regulamentul punct cu punct indiferent daca în jurul ei arde sau vine potopul?! Ei, ghida noastra o asemenea persoana a fost!
Începuse sa ploua cu galeata si ea povestea impasibila, dar cu însufletire despre etrusci si însemnatatea locurilor. Cei fara umbrela si fara canadiana – ca mine, au abandonat grupul si s-au adapostit sub copaci, însa au ramas destui care au ascultat fermecati vorbele ei. Cândva, când apa îi curgea siroaie pe lentilele ochelarilor, a zis: Andiamo! Si ne-am îndreptat spre primul monument-mormânt. Ne-am bulucit toti în urma ei dar… oh! Nu doar ca intrarea în cripta era încuiata si secundele pâna când a reusit ea sa deschuie lacatul au trecut ca orele! Ba mai rau, intrarea s-a facut mai mult în patru labe, pentru ca usa de fier avea nu mai mult de 50 centimetri înaltime, ca si coridorul lung care ne-a condus în încaperea înalta centrala, acoperita cu o cupola impresionanta! În grupul nostru era si un catel ☺ Noi toti eram ca o haita de catei plouati!
Stiti cum este când ploua în Toscana?! Cu toate ca ploua foarte rar si pamântul este foarte uscat, solul este rapid saturat si apa musteste peste tot… Drumul, câmpul, totul este o mlastina! Eram uzi pâna la piele si murdari… Praful s-a depus si a acoperit totul ca o mâzga…
Am renuntat la tur dupa ce am vazut acest monument, m-am rupt de grup si m-am dus spre receptia muzeului. În sala erau multi turisti surprinsi de ploaie, dar numai eu eram uda si murdara. Rimelul (cu toate ca este water proof) mi se prelungise sub ochi, parul mi se lipise de cap, buclele stateau pleostite, hainele murdare si ude leoarca… Aparitia mea in sala cred ca i-a socat pe toti prezentii, pentru ca murmurul a încetat brusc. Singurul Leo s-a bucurat enorm sa ma revada. Mi-a sarit în brate, m-a lins pe fata… ce mai conta?! ☺ Scena i-a înduiosat pe multi si cred ca mi-au iertat pe jumatate aspectul ☺
Cinci minute dupa aparitia mea, întreg grupul a venit în fuga, pentru ca afara începuse sa ploua cu grindina. Ultima a intrat ghida, infatuata si extrem de nemultumita ca turistii nu au acceptat sa faca turul pe timp de furtuna ☺☺☺ Dupa ce a susotit cu alte doua dudui în spatele caseriei, au iesit si ne-au comunicat ca biletele cumparate astazi îsi prelungesc valabilitatea si timp de o saptamâna putem sa alegem o zi în care sa încercam din nou sa facem turul. Tja… Daca si timpul s-ar gasi de cumparat!...
Ca într-un film apocaliptic, prizionieri ai furtunii, am stat timp de o jumatate de ora, într-o încapere de maximul 20 metri patrati, 30 de turisti (copii si adulti de toate vârstele) si doi catei. Pe Leo nimic nu l-a interesat mai mult ca si catelusa plouata. Aceasta însa nu avea nicidecum chef de joaca si îl ignora total, fapt pentru care Leo a început sa plânga (e permis 😉 Leo înca nu este barbat, are abia un an si jumatate!). Degeaba am cautat sa-l linistim, în zadar copiii adunati în cerc în jurul lui Leo au încercat sa-i distraga atentia prin jocuri si ghidusii, Leo nu avea ochi decât pentru catelusa. În sala goala si rece, schelalaitul lui Leo suna sinistru. Copiii l-au abandonat pe rând, simtindu-se neputinciosi. Ultimul baietel care i-a ramas alaturi, a fost simpatic tare. Dupa ce i-a vorbit si l-a mângâiat cu multa compasiune, chiar si rabdarea lui a ajuns la capat si atunci a spus pe ton rastit „Leo, basta!“ ☺ Lui Leo nu i-a trecut supararea, dar… brusc, a încetat ploaia. De pe acoperis apa curgea înca râuri, însa norii spulberati lasau tot mai mult loc cerului albastru. Cei mai nerabdatori turisti au deschis usa si s-au îndreptat topaind printre balti spre parcare. I-am urmat cu totii si…. ne-am împartit în doua grupuri. Grupul de "neplouati" mergea în zig-zag, încercând cu disperare sa gaseasca insulite pe care sa sara si astfel sa evite baltile enorme. "Plouatii" – adica si eu, am luat-o drept! Incaltarile noastre erau ca barcile avariate, ce mai contau înca doi litri de apa în plus?! ☺ Leo si-a uitat amarul si alerga dând din coada, de la mine la Helmut. Ajunsi la parcare, am scos din portbagaj un tricou uscat pe care întâmplator îl aveam la mine (aveam si umbrele! Mereu sunt in porbagaj doua umbrele!... însa parcarea se afla la 300 metri de intrarea în situl arheologic!) si am îmbracat si geaca, pentru ca începusem sa cam tremur! Am urcat în masina si… Leo mi s-a asezat în brate, pe tricoul curat si uscat, ca doar si lui îi era frigut! ☺☺☺ Poate sa-si imagineze oricine cum au aratat hainele mele, cu labutele lui Leo pline de mocirla. L-am înfasurat într-un prosop, Helmut a dat drumul la caldura si am pornit la drum, spre casa. Dupa cateva minute, a trebuit sa renuntam la caldura în masina, pentru ca geamurile se aburisera ca într-o sauna! Am sters cu mâneca geamul din dreapta mea si… peste câmp se ridicase arcul superb al unui curcubeu. Apoi soarele si-a facut din nou aparitia, zapuseala s-a reinstalat si ploaia a devenit o amintire vaga.
Ajunsi acasa, am facut un dus caldut, ne-am îmbracat curat si am plecat la restaurantul din coltul strazii, sa mâncam câte o pizza. (va urma)
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
*) "[...] Arta etruscă nu avea tangenţe numai cu sfera religioasă, precum o dovedesc ofrandele din mormânt, destinate uzului cotidian al defuncţilor . O trăsătură de bază şi, totodată, un paradox al artei etrusce constă în aceea că aceasta servea fie unor scopuri private, fie religioase. Clienţii bogaţi şi influenţi, cărora le erau destinate podoabe minunate din aur, argint şi chihlimbar, farfurii luxoase din argint ori din bronz precum şi vase admirabil decorate, erau oameni cu un gust rafinat. Cu toate acestea, şi în contrast cu alte popoare ale antichităţii, ei par a nu fi fost interesaţi în a-şi înregistra ori glorifica evenimentele istorice la care luau parte. De asemenea, ei nu şi-au glorificat virtuţile şi nici meritele. Se pare că funcţia primă a artei etrusce a fost utilitară, pentru nevoile şi luxul vieţii cotidiene şi ,,a vietii de dincolo” . Dată fiind credinţa profundă a etruscilor în viaţa de apoi, arta lor a îndeplinit necesităţi funerare, dovedind preocuparea de a urma voinţa divină. Şi în Grecia impulsul artistic a fost valabil până în amurgul civilizaţiei etrusce. Arta etruscă a părut întotdeauna că aspira la îndeplinirea unor credinţe religioase şi funerare la nivel pur practic, nu întru glorificarea zeilor ori cetăţilor protejate." (sursa)

Acropola - Pe urmele etruscilor (capitolul III)

(Jurnal de vacanta - Toscana, iunie 2018)

Cele doua parti de oras – acropolis si necropolis se gasesc la câtiva kilometri departare. Noi am vizitat prima data Acropolis.
A fost o plimbare deosebit de placuta, interesanta si emotionanta. Am aflat multe lucruri despre civilizatia etrusca si am vazut cu ochii nostri vestigiile orasului Populonia. Urme ale unor temple, vile, case, terase… si natura salbatica. Natura a pus stapânire peste asezamintele antice. Parcul este întretinut de administratia muzeelor locale si nu se intervine decât atâta cât urmele constructiilor orasului sa nu fie mai rau avariate. Peisajul este mirific! Asa cum florile salbatice zâmbesc soarelui aici, parca n-am vazut nicaieri! Si bineînteles, pe tot traseul (aprox. 2-3 ore) esti însotit de fluturi de toate culorile, de bondari si libelule. Cicadele tiuie din boscheti si fiecare pas, provoaca sopârlele mici sa tâsneasca si sa-si caute alt ascunzis.
Lectia de istorie în aer liber a fost deosebit de captivanta, vesela si incitanta.
Despre etrusci se stie atât de putin, încât legendele si misterele care i-au inconjurat, au alimentat tot mai mult curiozitatea oamenilor moderni.
Asupra originii etruscilor au fost emise ipoteze dintre cele mai contradictorii. Însusi numele lor a generat contradictii: "Trusci, Etruri sau Etrusci, dupa cum le spuneau romanii, Tyrsanoi sau Tyrrkenoi, dupa cum îi denumeau vechii greci. Potrivit lui Herodot, etruscii au provenit din regiunea anatoliană Lidia (Lydia) și de pe unele insule din Marea Egee (ex. Lemnos), iar Dionis din Halicarnas a sustinut în scrierile sale că etruscii erau autohtoni în Etruria“ – Toscana de azi. Cert este ca romanii sunt urmasii etruscilor, asa cum dacii sunt urmasii tracilor.
„Centrul etruscilor a fost Toscana, Etruscii au fost considerați mai avansați tehnologic, față de vecinii lor, chiar și decât romanii, minele de plumb, cositor, fier și cupru furnizau materia primă pentru o metalurgie, în care etruscii excelau. Au fost timp de secole principalii furnizori de obiecte de fier în zona Mediteranei (export către Grecia, Fenicia, Cartagina etc.).“(sursa)
Organizarea în orașe-stat pare să fi început în sec. al VIII-lea î.Hr
"Etruscii s-au dovedit a fi agricultori foarte buni, dar cu o manie aproape inexplicabila pentru exactitatea delimitarilor.
Agricultori, viticultori, fluoricultori, etruscii au dezvoltat si un artizant rafinat pe care l-au pus in slujba unui comert activ, ajutat foarte mult de numarul impresionant de mare de nave construite. Minele de plumb si cositor, precum si cele de fier sau cupru au furnizat materia prima pentru dezvoltarea unei asa-zise industrii metalurgice performante pentru vremea respectiva, de unde se aprovizionau grecii si cartaginezii.
Nasterea oraselor a fost perceptibila de abia in secolul al III-lea i.e.n., ca si in Grecia de altfel, iar extinderea lor a devenit evidenta un secol mai tirziu. Orasele s-au constituit prin regruparea satelor, sub actiunea aristocratilor rurali, care s-au imbogatit din comertul cu vin, cu ulei de masline sau cu produse metalurgice. Cu timpul, orasele au devenit tot mai apropiate, facind sa dispara asa-zisele centre secundare. S-a format o federatie de 12 state (Caere, Volterra, Volsinies, Tarquinia, Veies, Vulci, Clusium, Roselle, Vetulonia, Populonia, Cortoune, Peruse si Arezzo), cu un sanctuar comun dedicat lui Voltumne si construit in Velsinies. Aici se intilnea elita sociala a celor 12 orase, care alegea, periodic, un magistrat federal, pretorul etrusc. Dar, din nefericire, aceasta liga nu a reprezentat niciodata un stat federal, fapt demonstrat si de intreprinderile razboinice ale etruscilor, organizate in mod dispersat de catre fiecare oras in parte. Expansiunea acestui popor nu a fost una de natura militara sau economica, ci, dupa cum afirma tot mai multi etruscologi, un fenomen de cucerire culturala.
Despre institutiile oraselor etrusce din perioada lor de maxima inflorire se cunosc foarte putine lucruri, unul dintre ele fiind acela ca erau conduse de câte un monarh.
Regele era inzestrat cu puteri de origine sacra; el purta o tunica cu margini de purpura, un sceptru si era purtat pe un scaun curul, fiind insotit in vizitele sale de floarea comunitatii vizitate si de scribi. Regele era, de asemenea, seful uneia din marile familii care au contribuit la constituirea orasului. Transmiterea puterii regale era, cel putin teoretic, dinastica, dar problemele de succesiune, precum si luptele pentru tron erau extrem de frecvente.
În aceasta societate aristocratica etrusca, femeile luau parte la viata publica alaturi de sotii lor, jucind adesea roluri importante in problemele de succesiune.“ (sursa)
Sa pasesti pe pietrele depuse de etrusci pe strada principala, sa atingi zidul ridicat cu sudoare de poporul care a avut atât de multe cunostinte în arhitectura si inginerie în secolul III î.e.n. sunt emotii care nu pot fi descrise. Noua plimbarea în acropola ne-a adus multa bucurie sufleteasca si cu toate ca temperatura aerului depasea 35°C si copacii care ne înconjurau nu erau mai înalti decât noi, am efectuat traseul întreg, încântati de tot ceea ce am vazut.
Bineînteles ca în programul zilei noastre mai departe a fost vizitarea necropolei (va urma)

Pe urmele etruscilor (capitolul II)

(Jurnal de Vacanta - Toscana)

Colecția privată Gasparri este un muzeul arheologic în sitului Populonia din provincia Livorno - Toscana.
Muzeul este situat într-o clădire din centrul istoric, a fost deschis pentru public în anul 1959 si prezinta o vasta colecție realizată de cuplul Tommaso și Giulia Gasparri timp de patruzeci de ani. Acum, colectia este proprietatea moștenitorilor familiei.
Colectia initiala a fost îmbogățita cu noi descoperiri, în urma excavarilor în necropola Poggio delle Grenade, care au scos la iveala alte dovezi din timpurile preistorice, indicii ale civilizaţiei etrusco-latine.
Muzeul detine un bogat material de bronz şi ceramică de impasto negru cu decor incizat, vase corintice, ceramica etruscă de Est cu influente grecesti, ceramica etruscă clasica, bibelouri etrusce din ceramica roșie pictata, precum si ceramica tip bucchero. Sunt foarte multe obiecte de decor si obiecte funerare. Forma ceramicii este amorfa bitronconică, tipic pentru civilizatia etruscă din epoca Villanovan. Unele descoperiri sunt rezultatul recuperărilor subacvatice, cum ar fi un dolio/soba de teracotă și numeroase ancore.
Cele mai multe exponate sunt datate în secolul al VI-lea î.Hr.
Printre exponatele din piatră sunt de vazut câteva Cippus Perusinus și bucati de acroteri. Foarte impresionante sunt o bază de piatră cu protomi de berbeci și un sarcofag cu un capac sculptat.
Expoziția este completată cu epigrafe, obiecte din bronz, monede, ornamente de chihlimbar și sticlă.
Deasemenea, sunt expuse panouri explicative - suporturi multimedia pentru a ilustra istoria și activitățile umane de pe teritoriu.
A fost o incursiune deosebit de interesanta! Suficient de interesanta pentru a ne incita interesul de a vizita urmatoarele doua baze ale sitului arheologic din apropiere: acropola din Populonia si necropola din Golful Baratti, experiente despre care voi povesti în articolele urmatoare.

Pe urmele Etruscilor - Populonia si Baratti (1)

(Jurnal de Vacanta - Toscana)
Populonia este o localitate la 8 km nord de Piombino, situata pe o colina la 170 metri de la nivelul zero, al marii. Orasul medieval este înconjurat de ziduri de aparare foarte bine conservate si este înca locuit. Localitatea a avut înregistrati în anul 2001 (doar) 17 locuitori – acestea au fost informatiile pe care le-am citit în ghidul turistic toscan. Nu suna foarte atractiv, însa gazda nostra Valerio ne-a recomandat zona, pentru ruinele medievale si mai ales pentru situl arheologic etrusc. Ne-a fermecat dintotdeauna ideea de a pasi pe urmele vechilor civilizatii, asa ca am hotarât sa vizitam zona.
Am introdus numele localitatii în sistemul de navigare si am pornit la drum.

Cum nu exista nume de strazi sau numare de casa, dupa ce am trecut de panoul ce indica intrarea în localitate a trebuit sa ghicim unde trebuie sa oprim ☺ Am gasit o parcare marcata, la intrarea careia era un panou cu harta sitului arheologic… deci am crezut ca am ajuns. In parcare mai era un barbat care studia panoul. Nu stiu ce nationalitate avea pentru ca am încercat sa comunicam pe engleza si nu am reusit, am înteles însa ca avem acelasi tel – cetatea si situl arheologic. O sageata indica o poteca prin padure si dupa câtiva pasi am chiar gasit un panou cu trasee desenate. Am presupus ca acesta este drumul si l-am invitat pe drumetul singuratic sa ni se alature. Ne-a refuzat si a ramas sa rasfoiasca carticica pe care a scos-o din buzunar. Noi am pornit pe poteca, afundându-ne tot mai mult în padure. Din loc în loc, erau sageti însa la un moment dat poteca noastra a intersectat soseaua pe care am trecut noi în masina, cu un sfert de ora mai devreme ☺ Ne-a fost clar ca ceva nu e în ordine, asa ca ne-am întors pe sosea la parcare. Am urcat din nou în masina si am pornit pe sosea, sa vedem unde duce. La ultima serpentina drumul s-a luminat si la orizont am vazut ruinele castelului… Am ajuns!

Castelul Poggio, ridicat în secolul 15 de Jacopo II Appiani a fost ultima data restaurat în secolul 18 si vremea sau vremurile l-au macinat pâna la temelie. Biserica Santa Maria della Croce crutata si neabandonata, a ramas ca marturie a timpului si a credintei localnicilor. Am pasit prin usa bisericii cu pietate. Semiluminata, umeda, rece, împodobita decent cu câteva flori si lumânari Biserica a fost pictata în anul 1516 de pictorul Sadoma, însa restul celor mai frumoase fresce au fost extrase si depuse în muzeu, spre a nu se deteriora total.

Turnul cetatii atrage turistii ca un magnet. Este cea mai vie parte a locului. Tineri si vârstnici, parinti cu prescolari sau bebelusi în rucsac, turisti cu catei în lesa, toti urca veseli scarile ce duc în vârful turnului. Terasa superioara ofera o superba panorama la 360 de grade. În partea continentala, se vad pâna departe plaiurile Toscanei, în partea marii, la orizont se vad insulele Elba, Capraia si Corsica.



Cele câteva case ale cetatii si-au deschis la parter buticuri cu suveniruri si artizanat. Am servit la taverna satului câte o cafea si o brioșă, apoi am intrat în muzeul local.
Înainte de a fi ocupate de romani, aceste plaiuri au fost locuite pâna în secolul 9 î.e.n de etrusci. Odată cu includerea etruscilor în Imperiul Roman, civilizația lor a luat sfârșit
Cum s-a ajuns la aceasta descoperire arheologica? Terenul foarte bogat în zacamânt de fier a atras aici firma Ferromin care, când a începus sa foreze, a dat peste Mormântul Tholos si asa a început dezgroparea orasului antic
Muzeul Gasparri, prezinta colectia privata "Curzio-Desideri". Muzeul a fost inaugurat în anul 1959.
Ceea ce m-a impresionat deosebit de placut a fost ca Leo a avut voie sa ne însoteasca peste tot: în muzeu, în turn, pe ziduri, în biserica, pe întreg situl arheologic – în Acropola si Necropola. (va urma)