„Rămas bun”... sau poate „Despărțire”?

Așa s-ar putea numi romanul "Abschied", dacă ar fi tradus cândva în limba română. Un titlu simplu, dar încărcat de sensuri. Nu doar o plecare, ci o ruptură, o tăcere lungă, o amintire care așteaptă să fie redescoperită.
📚 Un manuscris uitat, un pseudonim ales, o traducere de familie
Există cărți care nu apar în lumina tiparului la timpul lor, ci își așteaptă momentul în tăcere. "Abschied" nu a fost publicat în timpul vieții autorului. Scris în 1932, a rămas uitat într-un sertar până în 2025, când fiul lui Haffner - Oliver Pretzel, l-a descoperit și l-a tradus în engleză sub titlul "Parting". Da, aproape un secol mai târziu! În română nu există încă o versiune oficială, așa că cei care au citit varianta germană sau engleză fac parte dintr-un cerc restrâns de cititori.
M-am întrebat de ce fiul se numește Pretzel, iar autorul e cunoscut ca Haffner. Răspunsul e la fel de fascinant ca romanul. Sebastian Haffner s-a născut Raimund Pretzel, dar și-a schimbat numele în timpul exilului său în Marea Britanie, pentru a-și proteja familia de eventuale represalii naziste. A ales „Sebastian” din admirație pentru Bach și „Haffner” dintr-o simfonie a lui Mozart. Un pseudonim cu rezonanță culturală, dar care nu trăda identitatea reală.
Fiul său, Oliver, născut în Anglia în 1939, a păstrat numele de familie original și, ironic sau nu, e cel care a dat lumii această despărțire literară. O despărțire între generații, între epoci, între identități — dar și o regăsire tăcută, prin cuvinte.

Am început "Abschied" în vacanță, cu gândul că va fi o lectură ușoară, potrivită pentru zilele leneșe de plajă. Poate m-a atras titlul, poate coperta, poate ideea unei povești pariziene scrise într-o epocă îndepărtată. Dar pe măsură ce am înaintat, am realizat că romanul nu se lasă citit superficial. E o carte care cere răbdare, atenție și disponibilitate emoțională. Nu a fost comodă, dar tocmai această densitate m-a făcut să o duc până la capăt. A devenit, treptat, mai mult decât o lectură de vacanță — o experiență care m-a însoțit dincolo de zilele însorite. Am citit uneori la pauza de amiază sau seara, în pat — și într-una dintre seri, m-a amuzat teribil să descopăr că lenjeria de pat părea desprinsă din coperta cărții: o fotografie vintage, în tonuri de sepia, ocru, maro și bej. O potrivire neașteptată, care a făcut lectura să pară și mai intimă, ca și cum decorul se aliniase cu povestea.

📚 Recenzie personală: „Abschied” de Sebastian Haffner

Am terminat „Abschied” de Sebastian Haffner. Sau mai bine spus, am încheiat o călătorie literară intensă, care m-a provocat, m-a intrigat și m-a ținut captivă până la ultima pagină. Nu a fost o lectură comodă, dar tocmai asta i-a dat profunzime. M-am întrebat, pe parcurs: de ce mă atrage această poveste atât de mult, în ciuda disconfortului pe care îl provoacă? Poate din respect pentru autor, poate din fascinație pentru contextul istoric, sau poate pentru că unele cărți nu se citesc — se trăiesc.
Cartea e un roman autobiografic, scris în 1932, dar publicat abia în 2025. Haffner, pe atunci Raimund Pretzel, ne poartă prin două zile din viața lui, petrecute la Paris, unde se reîntâlnește cu iubita lui, Teddy. Sună romantic? Ei bine... da și nu.

💭 Atmosferă vs. Acțiune
Parisul e descris cu o tandrețe boemă, ca un oraș al libertății și al artei, în contrast cu Germania tensionată de acasă. Dar dincolo de decor, nu se întâmplă mare lucru. Cartea e mai mult o stare decât o poveste. Dialoguri lungi, introspecții și o relație care pare să se destrame în fața ochilor noștri, fără ca personajele să o conștientizeze cu adevărat.

👫 Personaje care rămân la distanță
Deși conturați cu grijă, personajele nu reușesc să creeze o legătură autentică cu cititorul. Raimund e o fire complexă — egocentric, ușor iritant, cu o nevoie constantă de control și corectare. Teddy, pe de altă parte, pare mai degrabă o idealizare romantică decât un om în carne și oase. Mi-a fost dificil să mă apropii de ei, să le înțeleg motivațiile sau să mă implic emoțional în povestea lor.

😴 Lectură grea, dar nu inutilă
Recunosc, am avut momente în care am vrut să abandonez. Stilul e poetic, dar fragmentat. Dialogurile sunt repetitive, iar ritmul e lent. Și totuși, ceva m-a ținut acolo. Poate melancolia, poate Parisul, poate dorința de a înțelege o generație pierdută între două războaie.

📝 Verdictul meu
„Abschied” nu e o carte pentru toți. Nu e o lectură ușoară, nici captivantă în sensul clasic. Dar e o fereastră spre o epocă, o stare, o despărțire. Dacă îți plac romanele introspective, cu atmosferă și ton nostalgic, poate vei găsi ceva valoros în ea. Dacă nu... e ok... Unele cărți sunt ca niște relații - le închei cu un oftat și mergi mai departe.

Spagat în timp

[continuare la "O zi cu soare, o alta cu ceata si ninsoare"]
Astazi ne-am plimbat prin Salzburg. Vremea a fost ostila... a fost frig, umiditatea atmosferica a fost de 100% si zapada topita a fost mocirloasa. Noi trei însa nu ne-am lasat indimidati. Am batut centrul istoric dintr-un colt în altul - însa voi povesti ce am vazut si ce am facut într-o alta postare.
Aici doresc doar sa spun ca ultima oprire înainte de a urca în masina si de a ne intoarce la apartamentul de vacanta, a fost la un studio foto*). Cred ca daca nu ar fi fost asa de frig afara si daca noi nu am fi fost atât de obositi, nu l-as fi convins pe sotul meu sa intre aici ☺☺☺ Usa acestui foto-studio este magica... În momentul în care îi treci pragul, parasesti anul 2018 si pasesti în anul 1900!
☺Abracadabra, hex-hex, supercalifragilisticexpialidocious! ☺
Dintr-o data, lânga mine a aparut un respectabil ofiter din armata împaratului Franz Josef I al Austriei si la picioarele mele se gudura un "von Leo" ☺ Purta la gât o esarfa bleumarin.
M-am uitat în oglinda... Oare eu eram doamna aceea eleganta aranjata-gata pentru bal, ce îmi zâmbea de sub palaria enorma rosie?!☺☺ ☺

*) studioul Foto Nostalgic se gaseste la coltul scarilor ce coboara (sau urca ☺ noi ne-am oprit la coborâre) de la cetatea Hohensalzburg.

Viata de Om-de-Zapada

A doua jumatate a lunii ianuarie a debutat haotic: când zapada, când uragan, când ploaie, când +15°C, când -5°C... Vremea a fost în fiecare zi altfel decât în precedenta.
Sâmbata parea din nou ca vine primavara, pe înserate însa a început puternic sa ninga. La televizor spuneau ca duminica vremea se va încalzi din nou, asa ca seara târziu am iesit în curte sa fac un om-de-zapada, nu care cumva de dimineata sa nu mai am din ce.

Zapada era pufoasa si sub lumina slaba a lampilor îsi pierduse transluciditatea. Întregul decor era sepia... parca eram eroina unui film de odinioara. Înaltul întunecat al cerului cernea fulgi sepia sclipiciosi...

Am format un bulgar si l-am rostogolit pâna când am simtit ca nu mai am putere sa îl împing. L-am fixat într-un colt al curtii si m-am apucat sa fac a doua sfera. Am terminat-o repede, însa mi-a fost imposibil sa o ridic peste prima. L-am chemat pe Helmut sa ma ajute. A borborosit ceva - era trecut de ora noua seara si la tv începuse serialul lui preferat, dar s-a încaltat si a iesit în curte. Zapada a fost foarte grea, abia am reusit sa suprapunem bulgarul.
Când am fost gata cu a treia sfera nu am mai îndraznit sa-l deranjez pe Helmut. Am încercat singura si... s-a spart. Dar am ridicat-o pe bucati si am lipit-o.
Leo, pentru ca nu mai m-am jucat cu el, nu a mai avut chef sa stea în curte si a zbughit-o în casa când am intrat sa caut un morcov pentru nasul omului de zapada si o galeata - în chip de caciula. Abia l-am mai scos sa-i fac poza cu prietenul nostru din zapada :-)

Era trecut de ora 22 când am intrat în casa. Eram uda leoarca, la exteriorul hainelor de la zapada, în interiorul hainelor, de la transpiratie. Uitasem complet ce efort presupune sa faci un om-de-zapada.
Dupa ce am facut dus, mi-am fotografiat "opera" de la fereastra, apoi m-am dus la culcare.

Duminica m-a trezit lumina soarelui. Omul meu de zapada începise sa se îndoaie spre spate. Aproape ca reusise sa faca podul din picioare! ☺ Toata ziua a foat soare si tare mi-a fost mila de omul-de-zapada.

Luni dimineata minune mare! A nins peste noapte si zapada noua se depusese aproximativ 15 centimetri! Omul-de-zapada se înviorase, era din nou vesel. Înainte sa plec spre serviciu, i-am facut o fotografie. Mi-a zâmbit.... A fost ultimul lui zâmbet. Seara, când m-am întors acasa, locul lui era ocupat de o gramada de zapada... Inima omului de zapada s-a topit... sub adierea vântului cald venit peste Bavaria din Spania.

Marti si miercuri în orasul meu a fost primavara în toata puterea cuvântului. Si primvara va ramâne pâna la sfârsitul weekendului, dupa cum spun meteorologii.