Emoții de toamnă – Elogiu pentru o frunză

Frunza la sfârșit de septembrie nu mai e doar o frunză... E o bijuterie arsă de timp, un filigran vegetal ce poartă pe nervurile ei harta unei veri apuse — ca o amintire care se destramă încet, în nuanțe de chihlimbar și rugină. E ca o scrisoare veche, îngălbenită de dor, cu margini roșii ca o emoție care încă arde mocnit.
Petele ruginii sunt lacrimile anotimpului, uscate de vânt înainte să atingă pământul — lacrimi care nu dor, dar apasă, ca un cântec de Edith Piaf ce se stinge pe un pick-up uitat într-un colț de cameră, în afara timpului.
Suprafața catifelată a frunzei fină ca mătasea, vibrează cu o demnitate tăcută și o eleganță resemnată. Pe trupul ei vegetal se întind semne de lumină și umbră, ca amintirile presate între paginile unui jurnal cu coperți tocite de timp.
Toamna nu se anunță, nu bate la ușă... Se furișează cu pași mici, aproape imperceptibili. O simțim în lumina care se frânge mai devreme, în mirosul castanelor căzute proaspăt pe alei, în pașii care se aud mai rar, mai apăsat — ca o amintire ce revine fără să fie chemată. În nopțile reci și zilele umede, când timpul pare să respire altfel — mai greu, mai lent, mai sincer...
Septembrie e ca o scrisoare netrimisă, iar octombrie — răspunsul care nu mai vine. Tot ce avem, este dansul lent al frunzelor... Ca o baladă de dragoste ce se repetă în fiecare an.

Frunza plutește elegant și se așază pe pământ cu duioșie, făcând o ultimă reverență în fața verii — un adio rostit în șoaptă, cu vocea gravă a lui Leonard Cohen. 

Frunzele cad fără grabă, ca versurile dintr-o baladă plină de emoție. Căderea lor nu înseamnă sfârșit, ci grație pură.