În plina iarna

Nisipul cald s-a modelat perfect sub forma corpului meu, oferindu-mi cea mai confortabila susţinere. Ma întind ca o pisica lenesa si las soarele sa ma mângâie în voie. Degetele fine de la capatul razelor încearca sa-mi desfaca genele încâlcite; cochetez, dar nu cedez! Ma prefac adormita.
Ma joc mai departe cu simţurile si încerc sa percep minunile din jurul meu. Ascult valurile. Sunt ca niste copii galagiosi ce sar si se agita, chicotesc, se alearga, se ciocnesc si se întorc cu viteza în braţele mamei Marea. Nu se aventureaza niciodata prea departe. Fac pauza preţ de câteva secunde si se avânta din nou spre plaja. Filtrez murmurul lor ritmic si caut mai departe sa numar câte scoici si câte pietricele se rostogolesc la ţarm. Încerc sa le deslusesc culorile, dar nu reusesc. "Ca sa pot face deosebire între cum suna o scoica roz-sidefie si o pietricica neagra, îmi trebuie exercitiu zilnic!" îmi spun, amindindu-mi cu tristeţe statutu-mi de turista. Si atunci egoismul meu creste. "Sunt doar pentru zece zile aici! trebuie sa asimilez TOTUL!" Inspir cu lacomie aerul umed. Ador gustul sarat-amarui si izul de alge îmi creeaza brusc dorinţa de a fi un Cameleon. Nici nu duc gândul pâna la capat, ca si simt cum ma transform! Pielea mea capata culoarea nisipului si pletele-mi prind viata, se încolacesc verde-albastrui, umed si lipicios ca o molusca, tragându-ma cu putere spre mare. La început nu ma opun. Accept sa fiu târâta pe nisipul ca mierea încinsa si savurez pentru moment, senzaţia de masaj. Simt cu placere fiecare graunţa de nisip, fiecare ciob pilit de scoica. Doar când ajung cu umarul peste un muc scârbos de ţigara, tresar. Deschid genele, albastrul senin al cerului îmi inunda ochii si-mi îngreuneaza vederea. Dintr-o data am senzatia de pericol. Încerc sa frânez, transmiţând degetelor puterea de a se împlânta adânc în nisip, dar ele nu fac altceva decât sa se împrastie, contopindu-se cu mediul înconjurator. Sunt aproape în apa, pericolul e iminent, valurile ma înghit si eu nu am nici o putere... Mă împrăștii în mii de piese puzzle, cu tot atâtea nuanţe de turchiz. Cu ultimul strop de umor îmi spun: "Tot nu-i rau, macar am capatat culoarea mea preferata!"
Sunetele în jurul meu sunt estompate. Câteva clipe mai târziu sunt din nou clare si devin din ce în ce mai puternice. Un ţiuit infernal îmi umple timpanele. Tut-tut-tut! În urmatoarea secunda deslusesc vocea crainicei de la postul de radio: "Buna dimineata în aceasta zi geroasa de 3 februarie! Este ora 5:30 si termometrul arata -7°C" Încet-încet, încep sa înţeleg ca este timpul sa ma trezesc si sa ma pregatesc pentru servici.
Ma mai cuibaresc o data sub plapuma calda si-mi spun zâmbind: "Ce vis ciudat!"

Pingback: Vania, Teo, Mirela, Cristian, Nabadaiosul, Caius, Carmen, Ana Usca, Ioan Usca.