Cerul era atât de limpede, încât părea că s-ar putea sparge dacă l-aș atinge. Am ieșit pentru o clipă în gerul care mușca din aer, să fac o fotografie. La –11°C, respirația mi-a devenit fum și am simțit că liniștea se sprijinea pe mine. Am ridicat telefonul, am furat o fotografie… Click! O clipă în care luna a părut că se apleacă spre mine, să vadă ce fac… Apoi am fugit înapoi în casă, sub plapuma caldă. Dar lumina lunii a intrat cu mine, lipită de pleoape, ca o urmă care nu se stingea. Obrajii mă înțepau, degetele îmi erau ușor amorțite. M-am cuibărit în pat, dar Luna Lupului nu m-a lăsat să adorm atât de ușor.
M-a ținut trează, mi-a aprins gândurile, mi-a răscolit ritmul. Nu puteam dormi, așa că m-am rezemat de pernă… Am butonat telecomanda televizorului, am trecut prin filme, prin scene care păreau desprinse din altă realitate, prin știri care veneau dintr-o lume în mod cert tot mai nesigură... Orele au curs până spre patru dimineața, iar eu tot trează.
Leo m-a urmărit din coșulețul lui, cu privirea de mic paznic al ordinii nocturne. A ridicat o sprânceană, cu un gest atât de omenesc încât aproape am râs. Parcă îmi spunea, fără cuvinte: «gata, ajunge, hai să dormim odată».
Dar Luna Lupului nu ascultă de câini și nici de oameni. Ea își face loc în gânduri, luminează colțuri pe care le credeai adormite și te ține trează până când cerul începe să se deschidă la răsărit. A fost o veghe involuntară, o fisură de lumină, o noapte vibrând în mine ca un ecou al gândurilor.
