Traia singura într-un apartament mic, confortabil, situat pe bulevardul principal. Scria nuvele si cu toate ca iesea foarte rar din casa, inspiratia îi venea privind lumea de la fereastra.
Examina multimea pestrita, alegea si îsi fixa atentia pe o anumita persoana careia îi observa aspectul fizic, îi examina gesturile, îi analiza îmbracamintea... Câteodata trecea o zi întreaga si fila alba tot intacta ramânea. Alta data dura doar câteva minute pâna când capta o idee. Se aseza la biroul si cuvintele îi veneau cu atâta usurinta, ca si când cineva i-ar fi dictat textul.
O chema Olimpia si nu tocmai întâmplator, folosea o masina de scris Olympia. Era în clasa a cincea când o primise în dar de la bunici. Percepuse cadoul ca pe o provocare în a-si urma visul de a deveni scriitoare. În timp, tastatura din portelan alb capatase formă concavă sub apasarea degetelor ei. Iubea sunetul tastelor la fel de mult ca si aroma cafelei de care era dependenta. Fiecare poveste pe care o scria la aceasta masina îi era publicata si avea succes. Atunci, la Gazeta scolii, acum, colabora cu aceeasi editura de peste doua decenii. Numele Olimpiei era cunoscut, dar nimeni nu stia cum arata, în afara de secretara care concomitent o ajuta si în menaj.
Nu avea prieteni si nu mai avea rude si singura ei mare bucurie, era când primea scrisori sau carti postale de la fostul logodnic. Le citea de zeci de ori si le aduna cu drag într-o cutie speciala, lânga coronita uscata din flori de iasomie pe care o purtase atunci, în ultima zi alaturi de el.
Dupa ce Olimpia a refuzat sa se casatoreasca cu el, sustinând ca maritisul i-ar îngradi cariera, acesta a plecat într-o calatorie fara sfârsit în jurul lumii. Nu s-au mai vazut niciodata si niciodata nu a avut o adresa la care sa-i fi putut raspunde. Doar el îi scria. Era un fel de pedeapsa, un mod al lui de a-i spune “(înca) nu sunt disponibil”.
Îl iubea chiar si acum, dupa atâtia zeci de ani, însa… decizia i-a apartinut doar ei si i-a fost respectata. Se întreba de multe ori, oare chiar nu ar mai fi devenit scriitoarea care este acum, daca s-ar fi casatorit?! Petrecea multe seri si nopti perpelindu-se cu întrebari, regrete si amintiri.
Astazi a primit o noua scrisoare. De fapt, ultima misiva continea o ciudata invitatie. Erau precizate locul si ora întâlnirii, imprimate pe o fotografie cu o plaja de tip tropical. Pe dosul romanticului peisaj, doua versuri din muzica grupului Pasarea Colibri. : “Caci spune-mi cine te-a mai purtat prin nori? / Si spune-mi cine te-a mai visat în culori?”*
Inima Olimpiei a început sa bata cu putere… Cum sa interpreteze invitatia?! Sa fie oare o a doua sansa? Este sau nu prea târziu, pentru ei?... Ce sa faca?!
~~~~~~~~~~~~~
*) versurile sunt din melodia : “Adio, deci pe curand”
