Duminica trecută, eram epuizați. Aveam neapărată nevoie de liniște, de aer curat, de un loc unde să ne putem aduna gândurile și să ne recăpătăm energia. Eram deja pe rezerva de urgență! Pe ultima fărâmă de vlagă... pâlpâia ultima linie, gata să mi se stingă bateria! Așa că am decis să evadăm din agitația cotidiană și să ne oferim o zi tihnită, în mijlocul naturii. Destinația noastră – mănăstirea Oberschönenfeld, un loc cu totul special, ascuns între pădurile bătrâne ale Parcului Natural Augsburg – Western Woods.
Aflată la doar 28 de kilometri de casă, am ajuns acolo în mai puțin de o jumătate de oră. Am parcat mașina și am pornit la pas – eu, soțul meu și Leo – nerăbdători să explorăm acest colț de liniște, tradiție și frumusețe naturală.
Soarele de septembrie ardea pe cer ca un rege încăpățânat, refuzând să predea tronul toamnei. Aerul era limpede, iar cerul – o întindere albastră, pură, fără nicio umbră de nor.
Mănăstirea Oberschönenfeld, fondată în 1211 – cea mai veche abație cisterciană de călugărițe cu activitate neîntreruptă din Germania – ni s-a arătat în lumina blândă a dimineții, cu zidurile ei albe și grădinile îngrijite.
Am pășit în biserica mănăstirii, unde răcoarea și tăcerea ne-au cuprins ca o îmbrățișare. Lumina filtrată prin vitralii părea că adună în ea rugăciunile și speranțele atâtor generații... Aici, fiecare colț respiră simplitate și reculegere. Am privit vitraliile, am ascultat liniștea și am lăsat gândurile să se așeze. Am aprins lumânări și, pentru câteva clipe, am fost doar acolo – în tăcere, în pace, în prezența a ceva mai mare decât noi.
În magazinul mănăstirii ne-au întâmpinat miresme blânde de plante uscate și lemn vechi. Pe rafturi, am descoperit produse create chiar de măicuțe – balsamuri cu miere, ceaiuri și săpunuri din plante aromatice cultivate în grădinile lor.
Puține la număr, dar cu suflet mare, călugărițele păstrează aici o lume care nu se grăbește – în care fiecare gest are rostul lui. Fiecare produs poartă amprenta răbdării, a credinței și a liniștii care domnește între aceste ziduri. Se ocupă cu apicultura, grădinăritul și prelucrarea plantelor medicinale, ducând mai departe meșteșuguri și tradiții vechi ale ordinului lor monastic. Am ales un balsam de lavandă, unul de muguri de brad și două borcane cu miere aurie.
Am trecut pe lângă brutăria mănăstirii, unde mirosul de pâine coaptă pe vatră ne-a ademenit ca o vrajă veche. Am cumpărat o pâine cu coaja groasă și rumenă și am rupt din ea nu de foame, ci dintr-o poftă simplă, aproape copilărească.
Am vizitat și muzeul mănăstirii, amenajat în fostele anexe agricole. Printre obiecte vechi, fotografii și povești scrise pe pereți, am simțit cum timpul se dilată, cum trecutul și prezentul se țin de mână în tăcere, fără grabă, fără zgomot.
Am rătăcit printre grădinile mănăstirii, unde ierburile aromatice și florile de toamnă se amestecau cu mirosul de miere și de pământ reavăn. Fiecare pas a fost însoțit de parfumuri discrete, de culori calde și de o liniște care părea să curgă odată cu lumina.
Căldura nu ne-a lăsat să zăbovim prea mult la soare, așa că ne-am retras din nou în pădure.
Ca o poartă spre altă lume, pădurea din jurul mănăstirii ne-a învăluit cu răcoarea ei binecuvântată. Copacii bătrâni, cu trunchiuri groase ca niște stâlpi de catedrală, formau o adevărată biserică verde, cu arcade de ramuri care filtrau lumina într-un dans de umbre și sclipiri. Ne-am ferit de arșița soarelui sub această boltă protectoare, unde răcoarea și mirosul de pământ umed ne-au însoțit la fiecare pas.
Pe marginea potecii, tufele de sultănițe – roșii, roz, albe – păreau mici lampioane aprinse de zâne. Leo, cu nasul lui curios, descoperea fiecare colțișor ca și cum ar fi fost prima dată la plimbare. Am simțit că suntem parte dintr-un tablou viu, pictat cu pensule de lumină, culori de toamnă și parfum de pământ reavăn. Timpul părea să încetinească aici, iar fiecare clipă era o invitație la contemplare și recunoștință.
Leo a alergat printre frunze, iar noi am mers încet, fără grabă, fără planuri – doar cu bucuria simplă a unei duminici trăite pe îndelete. Am descoperit ciuperci, ghinde, castane... Ne-am bucurat ca niște copii când am ajuns la „școala din pădure” unde, în fața câtorva bănci simple din lemn, era fixată o tablă – din aceea veche, pe care se scrie cu cretă albă.
După plimbare, ne-am îndreptat spre terasa restaurantului Klosterstüble. Mesele din lemn, umbra castanilor bătrâni, clinchetul paharelor se amestecau cu râsete și cu liniștea aceea specială pe care doar locurile sfinte o au. Am gustat din bucatele simple, bavareze și am băut câte o bere – Helmut o bere brună de grâu (dunkles Weizen), iar eu un Radler cu lămâie, o băutură ușoară, răcoritoare, un amestec de bere și limonadă.
Excursia la mănăstirea Oberschönenfeld a fost o zi tihnită, plină de frumusețe și liniște. Kloster Oberschönenfeld nu este doar un loc – este o stare de suflet, o poveste vie, o filă de basm pe care o porți cu tine mult timp după ce ai ajuns acasă. Am hotărât să revenim ori de câte ori vom simți nevoia de liniște, natură și tradiție autentică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu