Gustul unei nopți cu Verdi

Era o după-amiază caldă și blândă, când liniștea străzilor nu fusese încă tulburată de pașii turiștilor. Nu știam exact ce căutam, dar simțeam că locul ne cheamă, așa că am cumpărat bilete „fără loc” pentru spectacolul din acea seară la Arena di Verona – unul dintre puținele amfiteatre romane din lume care încă găzduiesc reprezentații.

Am pășit devreme în arenă, cu sufletul plin de emoție și dorința de a găsi un loc potrivit, acolo unde istoria încă șoptea. Soarele cobora lin, îmbrăcând zidurile arenei într-o lumină caldă, aproape lichidă. În interior plutea o liniște aparte, întreruptă doar de acordurile răzlețe ale instrumentelor care se pregăteau – sunete discrete, timide, ce anunțau magia ce urma să vină. Ne pregăteam să trăim „Aida” de Verdi sub cerul deschis, în acel decor atemporal, în acea clipă rară când lumina se topește în umbre, iar granița dintre realitate și vis devine aproape imperceptibilă.
Lângă noi s-a așezat un cuplu în vârstă, oameni din zonă, purtând un coș de nuiele, ca o amintire dintr-un alt timp. Au scos o baghetă cu coajă crocantă, au rupt-o cu mâinile și au turnat peste miez un fir de ulei de măsline. Aroma s-a ridicat în aerul serii – verde, intensă, cu note de iarbă proaspăt cosită, migdale crude și o adiere fină de piper. Așa am descoperit Monini – uleiul de măsline extra-virgin cu un gust profund și inconfundabil, ce pare să adune în sine soarele și pământul Italiei. Un strop simplu, ecoul unui vers ritmat, încărcat de lumină, rădăcini și timp. Vecinii noștri, italienii, ne-au invitat la „masa” lor cu naturalețea celor care știu că bucuria e mai mare atunci când este împărtășită. Din coș au scos o sticlă de Chianti Classico și patru pahare cu picior. Am ciocnit ușor, zâmbind: „Cin cin!”.

În jurul nostru, ceilalți spectatori făceau același gest – rupeau pâine, turnau ulei, zâmbeau și sorbeau din pahare rubinii. În lumina caldă a amurgului veronez, cina părea o celebrare tăcută între străini, uniți de aceeași bucurie simplă a gustului, a clipei și a vieții.
Când s-a lăsat înserarea și scena s-a luminat, coșul de nuiele a rămas uitat, înghițit de umbre. Toată atenția s-a îndreptat spre scenă – un spațiu viu, vibrant, pulsând de culoare și sunet. Încet, tot ce era în jur s-a estompat. Nu a mai rămas decât magia spectacolului: decoruri egiptene, sunete vibrante, emoție pură.
La un moment dat, m-a cuprins o ușoară confuzie. Eram în Verona zilelor noastre, așezați pe pietrele unei arene din vremea Imperiului Roman, dar trăiam povestea Aidei, în Egiptul antic... Timpul părea topit într-o clipă fără margini. Eram undeva între lumi, acolo unde trecutul și prezentul se ating fără să se vadă.
Muzica curgea amplă și vie, ca o forță ce ne-a cuprins pe toți. Fiecare notă părea să atingă ceva adânc în suflet. Vocile se înălțau peste zidurile arenei, iar orchestra vibra cu o precizie care tăia respirația. În jurul meu, peste zece mii de oameni ascultau în liniște deplină, cu ochii și inimile larg deschise. Nu mai era doar un spectacol. Era o trăire comună, o emoție ce ne lega pe toți.

Ca din senin, o rafală de vânt a doborât un panou din decor, oprind spectacolul pentru câteva minute. În acea pauză neașteptată, publicul a reacționat spontan cu un „val” – acel gest colectiv de pe stadioane, când oamenii se ridică pe rând, într-un cerc perfect de entuziasm. A fost un moment grandios, vesel și neașteptat. Valul a făcut o rundă completă a arenei, apoi a fost preluat de orchestră pe scenă și încheiat în aplauze. Panoul a fost fixat, iar opera a continuat ca o poveste vie.
Fiecare scenă era o pictură în mișcare, fiecare duet – o luptă între pasiune și destin. Costumele, luminile, gesturile – toate construite cu o rigoare desăvârșită, într-o regie atentă la fiecare detaliu. Muzica lui Verdi ne-a purtat printr-un labirint de trăiri — iubire, trădare, dor, speranță. Pe măsură ce emoția creștea, o tăcere adâncă a cuprins arena, ca o reverență colectivă în fața artei. Nu mai eram spectatori. Eram acolo, în poveste.
Când „Marșul triumfal” a izbucnit, sunetul orchestrei a umplut spațiul cu o forță copleșitoare. Vecinul nostru s-a ridicat în picioare, cu mâna dreaptă așezată peste inimă – ca la un imn. Alături de el, și alți italieni. Nu au spus nimic. În tăcerea lor se simțea o emoție adâncă. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. A fost mai mult decât muzică – a fost identitate, a fost emoție pură. După acest moment, ceva s-a schimbat. Nu în muzică, ci în noi. Părea că întreaga arenă asculta altfel – cu mai multă atenție și suflet. Spectacolul a continuat, dar în noi vibra încă o emoție adâncă, greu de risipit.
La final, când ultimele note s-au stins în noapte, întreaga arenă s-a luminat. Spectatorii au aprins lumânări – un gest ritualic, un omagiu adus lui Verdi. Nu am știut de această tradiție, așa că nu am avut lumânări – probabil nici alți spectatori ca noi, străini de loc și limbă. Din toate părțile însă, oameni necunoscuți ne-au oferit lumânări și ne-au dat lumină. Efectul a fost magic – o mare de flăcări tremurânde, ca niște stele coborâte pe pământ.

În noaptea aceea, în camera liniștită a hotelului, somnul a întârziat să vină. Emoțiile serii încă vibrau în mine, iar gândurile se înșirau ca secvențele unui film. Gustul baghetei crocante, stropită cu ulei de măsline și însoțită de paharul de vin roșu, era ancora mea într-o realitate care părea desprinsă din vis. Atunci am înțeles ceva simplu și profund — sunt seri care nu se uită niciodată!
De atunci, am început să recreez acel gust. Poate din nostalgie sau poate din dorința de a păstra vie o clipă care m-a fermecat. Așa a devenit Monini parte din dieta mea mediteraneană – o amintire transformată în gest, o emoție care revine mereu, cu aceeași intensitate. 

Când zilele devin lente și lumina capătă gust de vară, feliez roșii coapte și mozzarella, le așez în cercuri alternate, ca într-un dans tăcut. Presar piper proaspăt, câteva frunze de busuioc și las să cadă, fără grabă, un fir din uleiul de măsline – limpede, verde-auriu, cu miros de iarbă și soare. Alături, o bucată de pâine crocantă, ruptă cu mâna. Atât. Gust, închid ochii și sunt din nou acolo – pe treptele arenei, sub cerul plin de stele, înconjurată de mii de suflete care respiră la unison, în timp ce muzica plutește vie și nemuritoare, peste piatra veche. Ca într-o bulă de timp. Ca și cum aș avea un bilet secret, valabil oricând, spre acea noapte.

--------------------------- 

♦ Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2025 ♦