Un oaspete delicat în mijlocul toamnei

Astăzi am avut parte de o întâlnire neașteptată și plină de farmec — am descoperit un fluture „ochi de păun” în casa mea... O fi căutat un colț liniștit unde să se ascundă de ploaia și vântul de ieri? L-am găsit nemișcat — poate obosit, poate doar contemplativ. L-am ridicat cu grijă într-o lavetă moale și l-am dus afară, în curte, pentru că astăzi soarele strălucește larg pe cer.
🦋 Și-a desfăcut aripile superbe — roșu intens, cu pete ca niște ochi care privesc lumea cu curiozitate și mister. Le-a fâlfâit de câteva ori, ca și când și-ar fi făcut încălzirea pentru zbor... apoi s-a dus. Dar... nu prea departe! L-am regăsit pe peretele casei, lângă taxus. Și atunci mi-am dat seama că fluturașul nu era pierdut, ci în căutarea unui adăpost pentru hibernare.
Septembrie e luna în care fluturii ca el se retrag din zbor și se pregătesc pentru lunile reci, ascunși în scorburile copacilor, în poduri sau în colțuri tăcute. Sper că fluturașul meu și-a găsit un loc sigur până la venirea frigului.
 

Am făcut câteva fotografii ca să păstrez magia acestei întâlniri. Unele surprind reflexii delicate, perfect potrivite rubricii noastre săptămânale: „Reflexii în oglindă” (rubrică preluată de la SoriN).

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit cu drag să participați. Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel:

15 septembrie și curtea cu flori - Miercurea fara cuvinte 38/2025

LET'S GET WORDLESS! Curaj, înscrie-te! ☺ Vei cunoaste o multime de bloggeri ce au pasiunea fotografiatului. Nu exista teme pentru fotografii, nu exista obstacole. Singura regula este ca articolul pe care-l înscrii în tabelul "Miercurea fara cuvinte" sa nu contina text scris. În rest, orice este permis. Alatura-te noua în clubul MfC☺ Happy Wordless Wednesday! ☺☺

Sibiul la pas: Catedrala Mitropolitană, Parcul Astra și scările din Strada Cetății

(Jurnal de vacanta - continuare la "Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect")

Nu știu dacă ai fost vreodată la catedrală... E chiar în inima Sibiului, ascunsă puțin între clădirile vechi, dar odată ce intri în curtea ei, parcă se deschide o altă lume. Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” nu este doar impunătoare – e caldă și primitoare.
Turlele ei se înalță spre cer cu o eleganță bizantină, iar în interior, cupola pictată de Octavian Smighelschi te învăluie cu imaginea lui Iisus Pantocrator, înconjurat de îngeri. E liniște, chiar și când sunt oameni – o liniște care te face să simți că ești într-un loc cu adevărat sfânt.
Ce mi se pare fascinant e că această catedrală a fost construită la începutul secolului XX, între 1902 și 1906, inspirată de Sfânta Sofia din Constantinopol. Împăratul Franz Joseph I a fost chiar primul care a donat pentru construcție – un detaliu care spune multe despre cât de important era acest proiect pentru comunitate.
 

Dacă intri în catedrala, uită-te cu atenție la iconostasul din lemn de tei aurit – e o bijuterie sculptată cu migală, iar chivotul altarului, o miniatură a catedralei, este realizat din metal aurit. Sunt detalii care nu se văd din poze, dar care îți rămân în suflet.
Și nu uita să aprinzi o lumânare. Eu am pus mai multe... pentru cei dragi care au plecat în veșnicie și pentru toți ai mei dragi care sunt încă aici, în viață. E un gest simplu, dar plin de sens – ca o îmbrățișare tăcută trimisă în două direcții.
După ce ieși din curtea catedralei, poți să te oprești puțin în Parcul Astra. E aproape și este locul ideal să respiri adânc și să lași gândurile să se așeze. Sub umbra copacilor bătrâni, cu foșnetul frunzelor și răcoarea fântânilor arteziene, parcă timpul se dilată. E liniște, dar nu e pustiu – e genul de loc unde te simți bine cu tine.
Stând așa pe o bancă în parc, la umbră, ne-am amintit că lui Helmut i-ar fi prins bine o reîmprospătare a frizurii. Înainte de vacanță n-a mai avut timp să ajungă la frizer, așa că... am căutat rapid pe net o frizerie în apropiere.
Pe vremea când locuiam în Sibiu, erau multe frizerii și coaforuri în centrul orașului – unele cu vitrine mari, altele ascunse în curți liniștite. Acum, am găsit doar una, relativ centrală: Salonul Adela. Mi-a plăcut imediat datorită numelui – pentru că așa o cheamă pe una dintre fiicele mele...
Ne-am pornit la drum, am coborât scările prin zidul vechi al orașului, din Strada Cetății spre Piața Teatrului. Apoi am traversat pasajul subteran din fața hotelului Continental și am ajuns la salon.
 

Era ora amiezii, când canicula ajunsese la punctul maxim... Leo dădea semne că nu mai are chef să meargă pe trotuarele fierbinți. Încetinea pasul, se uita spre noi cu ochii lui blânzi, de parcă ne întreba dacă mai e mult. Din păcate, frizeria avea zi liberă. Era deschis doar coaforul – dar, cumva, am avut noroc. Tocmai era o pauză între cliente, iar cele trei doamne încântătoare din salon ne-au primit cu zâmbet și răbdare. Încăperile erau climatizate – o adevărată oază în mijlocul orașului încins. Ne-au răsfățat pe toți trei! S-au oferit să-l tundă pe Helmut, s-au jucat cu Leo, care a avut voie să umble liber pe unde a dorit, iar eu am profitat de ocazie pentru un pensat și un spălat pe cap cu masaj – scurt, eficient și exact ce-mi trebuia.
Și-acum, proaspeți, răcoriți și ferchezuiți, am hotărât că e momentul să savurăm un cocktail la umbra unei terase, pe promenada Bălcescu. Sub arșița amiezii, întregul oraș părea să se retragă în umbră. Dar asta... e o altă poveste

Când prietenii sosesc pe neașteptate și totul se așază perfect

(Jurnal de vacanta - continuare la "Prima zi la Sibiu – o zi plină de emoții!")

 

Montana Garden nu e doar un restaurant – e un colț de natură cu vibe de vacanță! Terase cochete, separeuri intime, lacuri cu gâște, rațe și lebede care plutesc ca niște regine, pisici leneșe și căței prietenoși care s-au aciuat pe lângă oameni buni. Fantâni arteziene, leagăne, spații de joacă pentru copii și un decor rustic care te teleporteză direct în chill mode. Bucătăria? Românească, gustoasă, cu porții generoase și mirosuri care-ți fac papilele să danseze.

Am ales să luăm cina acolo pentru că era aproape – la doar 15 minute cu mașina de casă – pentru că așteptam niște prieteni dragi din Soave (cei cu care petrecem de ani buni vacanțele la Marea Adriatică). Ne-au spus că traficul spre Sibiu e infernal și nu puteau preciza când vor ajunge, așa că am preferat să ieșim undeva aproape, ca să ne putem întoarce imediat ce ne anunță.
Cu o zi înainte, ne-au contactat vizibil dezamăgiți — rezervarea privată, făcută din timp pentru o noapte în Sibiu, fusese anulată pe neașteptate. În acel moment, într-un gest spontan și firesc, am hotărât împreună cu mama să le oferim găzduire. Nu știu de ce, dar am presupus că l-au lăsat pe Tommy acasă, cu cumnatul lor și că vor călători singuri. Când i-am văzut coborând din mașină cu Tommy, mi s-au înmuiat genunchii. M-am gândit imediat: „Mama nu știe nimic despre înca un catel... O să facă infarct!”... Diana mi-a citit expresia ca pe o carte deschisă...Tiii, ce facem?!
Am urcat doar noi două și i-am povestit mamei. După câteva secunde de liniște, mama – cu acea noblețe sufletească ce o definește – a zis: „Dacă Leo și Tommy se înțeleg și nu latră unul la altul, o noapte putem trăi toți sub același acoperiș.”
Și nu doar că i-a primit, dar le-a oferit dormitorul ei și s-a mutat pe canapeaua extensibilă din camera de trecere. Leo și Tommy s-au bucurat să se revadă – exact cum ne-am bucurat și noi de reîntâlnirea cu prietenii dragi. A fost o seară de poveste: cinci adulți și doi căței, o masă mare, bere Ursus, râsete, amintiri și povești până după miezul nopții.
A doua zi, dis-de-dimineață, gălățenii au pornit mai departe, iar noi, cu cafeluțele în mână, am început să ne facem planuri pentru o nouă zi. Dar asta… e deja o altă poveste (aici).

Septembrie cozy cu Leo, ceai negru și macarons pastelate într-o zi ploioasă

Astăzi, cerul s-a trezit gri... Ploaia măruntă pare să șoptească „rămâi în casă.” Aerul e rece, frunzele ude se lipesc de trotuar ca niște gânduri rătăcite, iar orașul pare că și-a tras o pătură peste cap. E genul de zi care te îmbrățișează cu leneveala ei tăcută și te invită la introspecție...
În living, focul trosnește blând în șemineu. Flăcările dansează lent, hipnotic, aruncând umbre jucăușe pe pereți. Pe plită, ceainicul murmură liniștit, pregătind apa pentru un ceai negru intens. Pe măsuță, o lumânare parfumată arde domol, răspândind o lumină caldă și o aromă subtilă de vanilie și lemn de santal. Am adus din bucătărie un etajer — acel platou rotund cu picior și margini dantelate, care transformă orice desert într-o declarație de eleganță. E plin vârf cu macarons (*) în nuanțe pastelate, ca niște bijuterii comestibile.
În ceșcuța de porțelan, am pus câteva cristale de zahar brun candel, care pocnesc ușor în contact cu lichidul fierbinte, ca niște mici artificii de aromă. Ceaiul capătă o dulceață subtilă, iar aburul care se ridică din ceașcă îmi încălzește obrajii.

Leo, s-a ghemuit lânga mine. Împărțim tăcerea, eu savurând aromele delicate ale macarons-urilor, el urmărind fascinat jocul flăcărilor. Când devine plictisit, se ridică, își ia „Le Bleu” — cocoșul albastru care cucuriguie când îl strângi — și mă provoacă la joacă. Alergăm de câteva ori în jurul măsuței, râzând și tropăind ca doi copii într-o zi de vacanță (apropo, în Bayern, școlile încep abia pe 16 septembrie — niciodată într-o zi de luni!). Apoi ne întoarcem pe canapea, unde păturica galbenă (**)ne învăluie pe amândoi într-un cocon de confort.
Va fi o duminică fără planuri, fără grabă, fără zgomot. Doar ceai, macarons, Leo și liniștea care se așterne ca o îmbrățișare caldă, în timp ce ploaia bate ușor în geam, ca un metronom al tihnei.

---

*) Știați că povestea macarons-urilor începe în Italia, în perioada Renașterii? Atunci/acolo se preparau fursecuri simple din făină de migdale, zahăr și albuș de ou. Aceste delicii erau cunoscute sub numele de maccherone, un termen derivat din grecescul makaria, care desemna o pastă moale. Rețeta a fost adusă în Franța în secolul al XVI-lea de Catherine de’ Medici, o nobilă italiană care s-a căsătorit cu viitorul rege Henric al II-lea. Odată cu ea, au sosit și bucătarii italieni care au introdus aceste fursecuri în curtea regală franceză.
În Franța, macarons au fost inițial fursecuri simple, fără umplutură, crocante la exterior și moi în interior. În orașul Nancy, două călugărițe, cunoscute mai târziu drept „Surorile Macaron”, au devenit celebre în secolul al XVIII-lea pentru vânzarea acestor dulciuri în timpul Revoluției Franceze, când aveau nevoie de mijloace de supraviețuire.
Transformarea decisivă a avut loc în secolul al XIX-lea, când Pierre Desfontaines, nepotul fondatorului celebrei patiserii pariziene Ladurée, a avut ideea de a lipi două cochilii de macaron cu o cremă ganache între ele. Astfel s-a născut macaronul parizian, rafinat, colorat și devenit rapid un simbol al eleganței culinare franceze.
De la o rețetă rustică italiană la o bijuterie gastronomică franceză, macaronul a parcurs un drum lung, purtând cu el influențe culturale, rafinament și o poveste care încă încântă papilele și imaginația.🍡

---

**) Păturica galbenă cu lăbuțe de cățel nu e doar un accesoriu drăguț, ci o amintire prețioasă dintr-o zi însorită de vacanță în Italia. Intrată din curiozitate într-un pet shop, am găsit un ham perfect pentru Leo, foxterrier-ul meu drag — se pune peste cap și se fixează cu un singur click. 🐾 Containerul de donații de la intrare mi-a atras atenția, așa că am ales și o pungă generoasă cu hrană pentru căței, dintr-un sortiment accesibil aflat în ofertă. La casă, o doamnă din fața mea a primit, ca bonus pentru cumpărăturile ei, o păturică galbenă. Mi-a plăcut atât de mult încât am întrebat dacă pot cumpăra și eu una, dar casierița mi-a explicat că era parte dintr-o acțiune specială din săptămâna respectivă, dedicată clienților cu card de fidelitate. Eu eram doar o turistă, în trecere prin zonă. Am înțeles... Am plătit, la ieșire am pus donația în container și m-am îndreptat cu Leo spre mașină, unde ne aștepta Helmut.

Eram gata să urcăm când am auzit o voce strigând: „Signora, signora!”... Una dintre vânzătoare alerga spre mine cu o păturică galbenă în mână. Mi-a spus zâmbind: „Possiamo fare un'eccezione... Grazie per essere entrata nel nostro negozio!”

De fiecare dată când folosesc păturica, îmi amintesc de acel gest neașteptat de bunătate și de căldura unei zile obișnuite care a devenit memorabilă. 💗

Geometria sacră – limbajul tăcut al universului

Există o limbaj invizibil, mai vechi decât toate cuvintele. El vorbeste prin spirala unei cochilii, prin simetria fulgului de zăpadă, prin proporțiile catedralelor gotice. Este limbajul geometriei sacre, o gramatică universală care guvernează forma, vibrația și armonia.
Această geometrie nu este doar o expresie estetică. Este o frecvență care ne atinge subtil, ordonând mintea și liniștind privirea. Secțiunea de aur, floarea vieții, hexagonul – toate sunt simboluri ale unei ordini profunde, pe care natura o urmează instinctiv.
O simplă privire către un cactus sau o suculentă ne poate revela această ordine. În modul în care frunzele se dispun în spirală, în simetria perfectă a unei rozetă de echeveria, în modul în care fiecare plantă își găsește locul în spațiu – fără să se lupte, fără să se impună. 

Este geometria vieții, tăcută și prezentă.
Strămoșii noștri au intuit această armonie și au integrat-o în temple, în construcții sacre, în simboluri care au traversat mileniile. 

Astăzi, o regăsim în natură, în artă, în arhitectură – și chiar în grădinile noastre, acolo unde formele mici și modeste ale plantelor ne amintesc că frumusețea adevărată vine din echilibru.

Când vitrinele vorbesc despre tradiție - Reflexii in oglinda 37/2025

Zilele trecute, într-o plimbare cu aer de city escape, m-am oprit în fața vitrinelor Werdich — acel loc care respiră stil și eleganță discretă.
Posterele vintage mi-au atras privirea — siluete din alt secol, detalii couture, o estetică retro care te face să încetinești pasul. Așa am aflat că brandul celebrează 130 de ani de rafinament. Da, 130 de ani de pași cu personalitate, de flair autentic și de tradiție care nu se demodează.
 

Moda vine, moda trece — dar stilul adevărat se reinventează. Iar vitrinele Werdich nu expun produse — ci povești. Fiecare poster e un moodboard vizual, o invitație la a purta nu doar pantofi, ci o istorie.

În fața Werdich, timpul nu trece. El se așază, cu grație, în fața privitorului. Și dacă asculți cu atenție, vitrina chiar vorbește — despre feminitate, despre curajul de a fi diferită, despre pașii care contează.
Dacă te-ai întrebat vreodată cum arată eleganța în oglindă, fă-ți timp să privești vitrinele. Uneori, inspirația nu vine din tendințe — ci din tradiție.

Dacă și vouă vă place să surprindeți reflexii în fotografii sau videoclipuri, vă invit ca în fiecare joi să participați aici, la rubrica Reflexii în Oglindă (rubrică preluată de la SoriN). Singura regulă este să publicați, într-un articol pe propriul blog, o fotografie cu reflexii, un videoclip filmat în oglindă sau imagini pe care tocmai le-ați descoperit în „oglindă” – fie ea oglinda ochilor, a apei, a cerului sau chiar oglinda retrovizoare. Apoi, înscrieți articolul aici – în tabel: